Grecia antică_ arhitectura perioadei arhaice (c.650-480)_ ordinul ionic

Dacă ordinul doric a constituit transpunerea în piatră a unor construcţii de lemn cu secţiuni mari, ordinul ionic, născut într-o zonă mai săracă în lemn, interpretează o structură executată din piese de lemn cu secţiuni mici.

Iniţial, antablamentul ordinului ionic era format din arhitrava tripartită, rezultată din suprapunerea a trei grinzi şi din cornişa susţinută de denticule. Friza lipsea, căci coexistenţa ei cu denticulele ar fi fost un nonsens, amândouă exprimând aceeaşi structură orizontală purtată. Friza caracteristică ionicului a apărut mai întâi ca o formulă de a decora o suprafaţă  în formă de fâşie, cum a fost cazul templelor de la Prinias sau Assos. Odată devenită componentă a ordinului ionic, friza înlocuieşte denticulele, pentru ca mai apoi coexistenţa lor să devină o caracteristică în arhitectura secolului al IV-lea î.e.n. când, probabil, sursa lor constructivă a fost de mult uitată.

Capitelul ionic are exprimate două feţe ca principale, ceea ce dovedeşte că, spre deosebire de cel doric, conceput a fi perceput din toate direcţiile în mod egal, el s-a născut în interiorul unor porticuri, cum ar fi cele aparţinând construcţiilor de tip bit-hilani. Vestigiile arhitecturii hittite şi siro-hittite, în care fusese elaborat acest tip, nu conservă nici un capitel, ceea ce permite să se creadă că numai bazele coloanelor erau de piatră, fusurile şi capitelurile fiind executate din lemn.

Constituit pe coasta Asiei Mici, ordinul ionic este legat sub aspectul interpretării plastice, fără a se putea preciza o filiaţie, de o seamă de manifestări cu caracter predominant decorativ din arhitectura Asiei Anterioare.

Evoluţiei continue a arhitecturii arhaice dorice, îi corespunde o dezvoltare intensă, dar limitată în timp, a arhitecturii ionice, întreruptă de supunerea cetăţilor Ioniei de către perşi. Etapele evoluţiei ordinului ionic sunt greu de reconstituit întrucât din edificiile perioadei arhaice nu au rămas decât fragmente. 

În cursul secolului al VI-lea î.e.n., se desfăşoară în Asia Mică construcţia a trei temple ionice gigantice : Heraionul din Samos, Artemisionul din Ephestos şi templul lui Apollon din Didyma. Este posibil ca predilecţia pentru dimensiuni colosale să si fost datorată exemplului dat de construcţiile Egiptului antic, care au furnizat, probabil, şi experienţa tehnică necesară. De altfel, şi dimensiunile în plan ale templelor Ionici se apropie cele mai mari săli hypostyle de la Karnak (52x103m), iar înalţimea coloanelor, care atinge 17-18m, se apropie de înălţimea coloanelor (20,4m) aceleiaşi săli hypostyle.

Coloanele acestor temple ionice, executate din marmură dură, aveau proporţii elansate. Aşa numitele „corecţii optice”- entasisul, înclinarea şi îngroşarea coloanelor de colţ, curbarea stylobatului şi antablamentului- caracteristice unor monumente de ordin doric, erau absente.

Templul arhaic al Herei din Samos (570-550), opera arhitectilor Theodoros si Rhoikos, a fost ridicat pe locul templului edificat la începutul sec. al VIII-lea î.e.n.

Spre deosebire de edificiile care l-au precedat, modeste ca dimensiuni, templul Herei din Samos se prezintă ca un dipter uriaş (52,50x105m) având una din faţade marcată ca principală prin prezenţa unui altar exterior situat în axă şi prin trei intercolonamente centrale lărgite, care corespundeau cellei şi celor două şiruri de coloane din interiorul ei. Dacă pe această faţadă, principală, numărul coloanelor era de opt, pe faţada opusă era de nouă, iar pe faţadele laterale de 21. „Inelul” interior al dipterului avea 6(8)x19 coloane. Baza coloanelor era alcătuită dintr-un tambur şi un tor decorate cu striaţii orizontale convexe şi concave. Deşi fusurile coloanelor erau din piatră, capitelurile şi toate elementele purtate ale ordinului fuseseră executate din lemn.

Artemisionul din Ephesos, început în jurul anului 560 î.e.n., opera arhitecţilor Kersiphron şi Metagenes, originari din Knossos, edificiu la a cărui fundare într-un teren mlăştinos a colaborat, probabil, şi Theodoros, unul dintre autorii Heraionului din Samos, reia compoziţia grandioasă a acestuia din urmă, pe care o amplifică. Dimensiunile sale, 109,20x55,10m, mai mari decât ale templului din Samos, cât şi modenatura sa mai evoluată, permit să se creadă că este ulterior Heraionului.

Deşi partea estică a pteromei şi a cellei este distrusă, se poate deduce numărul coloanelor de 8x21 în primul „inel”, de 6x19 în al doilea. Pe faţada principală, de vest, fusese introdus şi al treilea rând de coloane. Ca şi la Samos, împărţirea tripartită a pronaosului corespunde cu trei intercolonamente centrale lărgite ale pteromei.

În schimb, cella, care cuprindea o arie purtătoare de vechi vestigii ale cultului zeiţei Artemis, era hypetrală. Diversele reconstituiri prezintă templul cu 8 sau 9 coloane pe faţada posterioară, iar cella hypetrală împărţită prin două rânduri de coloane pentru a corespunde numărului de 127 de coloane semnalat de istoricul Plinius cel Bărtân. Intercolonamentul era atât de larg, (6,12m corespunzător la şase diametre ale coloanelor de 1-1,6m), încât s-ar fi putut crede că trabeaţia ar fi fost din lemn, dacă descrierea lui Vitruvius privind transportul şi punerea în operă a lintourilor arhitravei nu ar fi fost o mărturisire cu caracter de document probator. Bazele coloanelor, compuse din două trochilosuri şi câteva toruri similare cu cele ale templului din Samos, erau ridicare pe plintă. Fusurile coloanelor erau decorate cu 40 caneluri, iar cele de pe faţada vestică aveau tamburul inferior tratat ca un fel de piedestal decorat cu imagini figurative sculptate, donaţie a regelui Lydiei.

La Delphoi, în cadrul sanctuarului lui Apollon, în cazul câtorva tezaure, edificii de dimensiuni modeste, realizate în întregime din marmură, cu aspectul unor temple in antis, s-a recurs la componente ale ordinului ionic. Sub influenţa ordinului doric, aici se foloseşte friza, tratată însă sub forma unei fâşii nedivizate,în schimb coloanele sunt înlocuite prin caryatide in antis care poartă capitelurile.

Criza politică intervenită în viaţa locuitorilor din Asia Mică, întrerupe dezvoltarea arhitecturii ionice, dar tradiţiile sale vor fi preluate în decursul perioadei clasice de către Athena.

Complexitatea sporită a formelor de viaţă socială, în cursul perioadei arhaice, determină o diferenţiere a programelor cu caracter obştesc. În ambianţa sanctuarelor se nasc o serie de tipuri arhitecturale semnificative pentru dezvoltarea construcţiei civile. În cadrul acestor programe se desfăşoară acelaşi proces de trecere de la sistemul de construcţie în cărămidă crudă şi lemn la sistemul de construcţie în piatră.

Stoa este un tip de edificiu public, în plan de forma unui dreptunghi alungit, închis pe trei laturi de ziduri pline, cea de a patra latură, liberă, fiind delimitată printr-un portic. Construcţia prevăzută cu un singur cat, avea spaţiul interior divizat în două nave prin coloane. Sunt cunoscute stoa de sud din preajma Heraionului din Samos (mijlocul sec. al VII-lea î.e.n.) şi cele două stoa de pe terasa mediană a Heraionului din Argos, unde apar pentru prima oară elemente ale trabeaţiei dorice. În cursul celui de al treilea sfert al sec. al VI-lea î.e.n., în procesul elaborării unor compoziţii de ansamblu, apare stoa în formă de L.

Spaţiile interioare ale templelor ale căror dimensiuni erau condiţionate de lungimea grinzii de lemn sau a lintoului de piatră aveau o capacitate restrânsă. Stoa, care se dezvolta în sensul lungimii, poartă amprenta aceloraşi limitări constructive. Nevoia creării unor spaţii publice de adunare va conduce, ca urmare a aceloraşi servituţi constructive, la soluţia unor hypostyle.

Precursor al acestor spaţii publice este Telesterionul (sala de iniţiere) sa Sanctuarul Misteriilor legate de cultul zeiţei Demetra din Eleusis. Acest edificiu a stat la baza programului de bouleuterion destinat întrunirii unor persoane administrative. Cel mai vechi bouleuterion  este cel din Olympia, care nu a depăşit procedeele de compoziţie şi tehnice ale templelor arhaice. Edificul, datând din sec.al VI-lea î.e.n., include un spaţiu cu două nave şi terminaţie absidală precedat de un portic tristyl in antis. În secolul următor, bouleuterionul a fost dublat printr-o construcţie identică pentru ca, în cursul secolelor III- II î.e.n. între cele două edificii să fie creată o curte închisă, iar faţadele lor principale să fie legate printr-un portic ionic.

Prytaneele şi casele symposioanelor erau clădiri destinate unor ceremonii şi mese festive. Compoziţia lor se bazează pe prezenţa unei săli pătrate centrale sau a unei curţi cu peristyl flancate perimetral de porticuri cu două nave sau de încăperi. Formula astfel cristalizată a curţii cu peristyl se va întâlni cu tema curţii interioare elaborată în cadrul arhitecturii de locuinţe.

Către sfârşitul epocii arhaice s-au conturat programele palestrei, gymasiului, stadionului şi teatrului, dar absenţa unor amenajări speciale pentru spectatori, ale căror locuri erau dispuse pe pantele înclinate ale terenurilor, fac ca formularea completă a acestor programe să fie oferită de către perioada clasică.

Apariţia programului stoa în cadrul unor sanctuare a constituit germenele unor ansambluri în care templul a căpătat un rol dominant prin masa, compoziţia şi amplasamentul său. Alcătuirea ansamblurilor perioadei arhaice a avut un caracter spontan şi treptat. Condiţionate de relief, ansamblurile s-au născut prin adăugirea în timp a diverselor componente, ţinându-se seama de componentele preexistente. Ca urmare, ansamblurile arhaice au un caracter liber, pitoresc, lipsit de rigiditate şi de orice tentative ordonatoare în  baza simetriei, beneficiind, în schimb, de un echilibru, născut spontan sau deliberat, între diversele clădiri cronologic distincte.

În cursul perioadei arhaice, se constituie sanctuarul de pe colina Altis la Olympia, sanctuarul de la Delphoi, sanctuarul Herei de la Argos şi sanctuarul de pe insula Delos.

Apariţia urbanismului prestabilit,  oraşelor de plan ordonat, introduce ordine şi în compoziţia ansamblurilor. La Selinous, pe acropolă şi în oraşul de jos, templele perioadei arhaice, la care se adaugă templele perioadei clasice, se orânduiesc cu axele paralele fără a se ţine seama de dimensiunea şi factura lor. La fel se întâmplă şi cu templele din Poseidonia care se înşiră dea lungul străzii principale orientate nord-sud. Chiar şi pe acropola Athenei, templul Hekatompedon şi vechiul Parthenon erau dispuse paralel fără o preocupare specială pentru intercondiţionarea lor plastică. Abia în perioada clasică şi elenistică, compoziţia ansamblurilor în oraşele de plan ordonat va căpăta caracterul organic pe care îl cucerise arhitectura obiectelor izolate.