Perioada
arhaică a civilizaţiei greceşti este considerată a fi cuprinsă aproximativ
între anii 659 î.e.n., când apare arta statuară în marmură şi 480 î.e.n., dată
la care acropola din Athena este prădată de perşi.
Sub
impulsul descompunerii relaţiilor gentilice
şi al despărţirii meseriilor de
agricultură, îndeosebi către finele
secolului al VII-lea î.e.n., se
intensifică procesul de formare a oraşelor, pe baza vechilor aşezări ale
obştilor, adesea pe locul aşezărilor datorate civilizaţiei miceneene. Devenind
centre ale unor formaţii statale, oraşele state vor constitui un cadru prielnic
pentru cristalizarea unei arhitecturi monumentale, grăbind trecerea de la
construcţii de cărămidă crudă şi lemn, la construcţii de piatră.
În
Athena, cartierele de locuit, dens construite, cu o reţea neordonată de străzi
înguste, se desfăşurau spontan în jurul unei zone fortificate, acropolis, „oraşul de sus”, situate în
vârful unei coline, care, odinioară, fiind reşdinţă a băştinaşilor, devine acum
teritoriu sfânt, locul de amplasare a templelor şi de păstrare a tezaurului
cetăţii.
Deoarece
până către sfârşitul sec. al VI-lea, oraşele erau lipsite de o incintă
fortificată, în interiorul zidurilor acropolelor îşi găsea refugiu, în caz de
pericol, populaţia întregului oraş. Spaţiul destinat adunărilor publice, agora, aflat cândva în curtea
basileilor , îşi găseşte locul în oraşul de jos, iar în aşezările maritime,
în apropierea portului.
Către
finele sec. al VII-lea î.e.n. , dezvoltarea spontană a oraşelor face loc, în
unele cazuri, unor structuri urbane ordonate, prestabilite, ilustrate de oraşul
Smyrna din Asia Mică şi de aşezarea , posibil o tabără militară, de lângă
Vrulia din Rhodos, având o reţea compusă din străzi paralele, echidistante,
nelegate încă prin străzi perpendiculare continue.
O etapă
superioară a dezvoltării structurilor urbane prestabilite este reprezentată de
coloniile din Grecia Mare.
Reţeaua
stradală ordonată, semnul unui urbanism prestabilit, utilizată în colonii, încă
nu-şi găseşte corespondent în metropole. În schimb, în toate oraşele greceşti
abordează probleme similare în domeniul unor construcţii de fortificaţii
edilitare. Spre sfârşitul sec. al VII-lea sunt refăcute zidurile de incintă ale
oraşului Smyrna; în cursul sec. al VI-lea, în oraşul Gela din Sicilia, se
construiesc ziduri de apărare de cărămidă crudă, pe un soclu de piatră.
Dezvoltarea
vieţii publice permite agorelor un caracter ce centru al vieţii publice, de
spaţiu urban organizat, unde îşi găsesc loc funcţiile religioasă, politico-
administrativă şi cea comercială. Acest spaţiu se înscrie în însăşi vatra
vechilor oraşe, căpătând, la nivelul spaţiilor urbane valoarea unei dominante,
iar în cazul oraşelor noi, cu plan prestabilit, condiţionează sistemul lor
stradal.
Preocuparea
pentru sporirea confortului vieţii în oraşele greceşti constituie sursa unor
importante lucrări edilitare, legate în primul rând de alimentarea cu apă. Cea
mai veche lucrare cunoscută este un bazin de apă construit la Megara la
mijlocul sec. al VII-lea. La Samos se construieşte un apeduct, opera lui
Eupalinos din Megara, care a pretins străpungerea unei galerii lungi de 1km,
săpată concomitent din două direcţii (538-230). Acelaşi Eupalinos a realizat,
în vremea lui Peisistratos, la Athena, un rezervor pentru alimentare cu apă,
Enneakrounos („cu nouă găuri”), deasupra izvorului Kallirhoe. În cursul sec. al
VI-lea î.e.n., în oraşele greceşti, sunt larg răspândite fântâni care capătă o tratare arhitecturală monumentală.
În
arhitectura de locuinţe, se păstrează procedeul de construcţie cu zidărie de
cărămidă crudă, aşezate pe socluri de piatră, utilizat în perioada precedentă,
optându-se, în mod definitiv, pentru planuri patrulaterale sau rectangulare.
Densitatea
mare a zonelor rezidenţiale urbane făcea ca locuinţele învecinate să aibă
ziduri comune. Din stradă, prin intermediul unei tinde (prodomos), se accedea într-o curte interioară mărginită de un
portic pe una sau două laturi care se deschideau încăperile. Această curte
interioară reprezintă germenele viitoarei curţi cu peristyl.
În cursul
celei de a doua jumătăţi a secolului al VII-lea î.e.n. şi în prima jumătate a
sec. al VI-lea î.e.n., sistemul de construcţie cu stâlpi de lemn şi ziduri de cărămidă
crudă rămâne în vigoare şi în arhitectura templelor. Pentru a proteja piesele
structurii de lemn, supuse degradării, se recurge la o îmbrăcăminte de ceramică
sub formă de placaje. Totodată, învelitorile
sub forma ţiglelor iau locul învelitorilor de lemn. Susceptibile unei
prelucrări lesnicioase, piesele de ceramică interpretate estetic
îmbogăţesc sub aspect decorativ
construcţiile din lemn. Se elaborează cu acest prilej un limbaj care, ulterior,
va influenţa dezvoltarea arhitecturii de piatră.
Fenomenul
cel mai important petrecut în perioada arhaică, cu profunde repercusiuni pentru
evoluţia arhitecturii şi artei greceşti, cât şi pentru dezvoltarea întregii
arhitecturi mediteraneene îl constituie trecerea de la structura de lemn la cea
de piatră. Trecerea de la arhitectura de lemn la cea de piatră s avut caracterul unui proces treptat,
desăvârşit în a doua jumătate a sec. al VI-lea î.e.n. el poate fi urmărit cel
mai bine în cadrul evoluţiei templelor,
program care valorifică în cea mai înaltă măsură progresul constructiv şi
plastic al arhitecturii.
În cursul
adoptării noului material de construcţie se cristalizează tipologia templului
peripter.
În
arhitectura templelor de piatră pteroma îşi va pierde rolul său funcţional
iniţial de a proteja zidurile de lut, devenind componenta hotărâtoare a
expresivităţii plastice.
Acoperişul
plat cedase deja locul acoperişului înclinat, atestat în epoca homerică, având
patru pante la începutul sec. al VII-lea, trei pante şi un fronton la mijlocul
aceluiaşi secol, pentru ca la începutul sec. al VI-lea, să se ajungă la
dedublarea frontonului, desăvârşindu-se compoziţia simetrică, în raport cu două
axe, marcată de cellă şi peristasis.
Structura
celei va ajunge la o formulare canonică prin împărţirea sa în pronaos, naos şi opisthodomos (încăpere accesibilă direct
din exterior). Împărţirea longitudinală bipartită a cellei, caracteristică
perioadei homerice, va face loc împărţirii tripartite sau unui spaţiu unic.
Piatra
debutează prin prezenţa othostaţilor, zidurile rămân de cărămidă nearsă, iar
coloanele, de lemn.
Faza
următoare este reprezentată de utilizarea blocurilor de piatră, fasonate brut,
pentru zidărie, pentru ca, în cele din urmă, folosirea pietrei să se extindă şi
la coloane, mai întâi monolite, apoi executate
din tambure legate prin sâmburi de lemn, apoi de fier şi plumb. Părţile
orizontale, purtate, ale construcţiei, au rămas probabil încă vreme îndelungată
din lemn. Odată cu trecerea la folosirea pietrei pentru executarea coloanelor
au fost perpetuate proporţiile caracteristice lemnului. Astfel, templul Athenei
Pronaia din Delphoi avea coloane monolite zvelte (H-6,5D) şi intercolonamente
foarte largi. Decoraţia figurativă de pe vase înfăţişează adesea o arhitectură
în care se pot ghici coloane de piatră, dispuse distanţat,şi arhitrave uşoare
de lemn. În cele din urmă utilizarea pietrei avea să extindă şi asupra
componentelor orizontale purtate.
Arhitectura
de piatră a perioadei arhaice cunoaşte în continuare utilizarea ceramicii, atât
a celei decorative, ca placaj al unor componente purtate ale ordinului, cât şi
pentru învelitori.
Tegulele
au forme distincte în funcţie de tradiţia locală, tipurile fundamentale fiind
cel laconic (tegulele de bază uşor
concave, cele de acoperire semicirculare), cel corintic
(tegulele de bază plate, cu marginile ridicate şi ciocuri de agăţare, cele de
acoperire cu secţiunea externă rectangulară) şi tipul de sinteză sicilian cu tegulele de tip corintic şi
suprategulele de tip laconic.
În cele
din urmă forma şi decoraţia pieselor de ceramică (metope, acrotere, şi,
câteodată chiar tegule)a fost reluată de piesele executate din piatră. Încă în perioada arhaică se vor realiza temple
în întregime din marmură, inclusiv tegulele învelitorii (templul lui Zeus din
Olympia). În asemenea cazuri, utilizarea lemnului se va limita la structura
portantă a învelitorii, iar a argilei la realizarea patului pe care se aşează
tegulele.
Aigina (Aegina), perioada arhaică. Templul
Athenei Aphaia (495-485) permite, datorită stării sale bune de conservare,
surprinderea atât a trăsăturilor sale arhaice, cât şi a unor trăsături care
anunţă perioada clasică a arhitecturii greceşti: proporţiile elansate ale
ordinului, înclinarea tutruror coloanelor pteromei către axele faţadelor.
Ordinul doric se constituie în Peloponnesos, în zona
cuprinsă între Argos şi Korinthos. Un precursor al templelor de ordin doric
trebuie să fi fost Heraionul din Argos, templu peripter, probabil cu 6x14
coloane, edificat din cărămidă crudă şi lemn, pe un soclu de piatră, apropiat
ca soluţie monumentală ca Heraionul din Samos.
Cel
dintâi templu în care se recunosc caracteristici formale dorice este dedicat
lui Appolon la Thremos în Aitolia. Ridicat pe amplasamentul construcţiilor de
tip megaroon A şi B, templul lui Appolon este un peripter cu 5x15 coloane de
lemn (12,3x38,23 m), numărul impar al coloanelor frontale fiind rezultat din
împărţirea cellei înzestrate cu primul opisthodomos
cunoscut (încăpere situată în spatele cellei, izolată faţă de aceasta şi
accesibilă direct din exterior), printr-un şir meridian de coloane. Templul din
Thremos posedă cea mai veche friză dorică cunoscută executată din ceramică,
alcătuită din metope cu latura de 0,80m, pictate cu subiecte mitologice de
factura celor de pe vasele corintice, în alternanţă cu capetele grinzilor din
lemn, prelucrate sub formă de triglife. Învelitoarea de ceramică, ale cărei
tegule atestă un acoperiş cu trei pante, era decorată cu antefixe cu înfăţişare
leonină şi umană.
Athenai (Athenae,
Athinai), perioada arhaică. Hekatompedon, templu iniţial
amphiprostyl (c.700), transformat apoi în peripter (560-527), premerge
Parthenonului ca tipologie şi
amplasament.
Templul
Herei din Olympia, refăcut în jurul anului 600 î.e.n. pentru a treia oară pe
acelaşi amplasament, peripter cu 6x16 coloane (18,75x 50,01 m) cu cella
construită din cărămidă crudă şi schelet de lemn pe un soclu din blocuri de
piatră, cu orthostaţi a căror dispoziţie verticală va deveni canonică,
ilustrează procesul înlocuirii treptate a coloanelor de lemn cu coloanele de
piatră. Durata acestui proces face ca
astăzi resturile templului să se prezinte ca un fel de enciclopedie a ordinului doric, oglindind evoluţia sa
începând din anul 600 î.e.n. până în perioada stăpânii romane. Renunţându-se la
vechea soluţie a punctelor de sprijin dispuse axial, cella, înzestrată cu
pronaos şi opisthodomos (atestat pentru a doua oară ), ambele cu câte două
coloane in antis, avea în interior
câte patru ieşinduri transversale de fiecare parte, între care erau dispuse coloane.
Se relua, în felul acesta, dispoziţia structurală întâlnită în templul zeiţei
Artemis Orthia, necesară pentru susţinerea grinzilor tavanului, care va
supravieţui în arhitectura de piatră a templului lui Apoolon din Bassai ca o
soluţie plastică. În cursul sec. al VI-lea î.e.n. când, odată cu refacerea în
piatră a coloanelor petromei, în interiorul cellei Heraionului au fost incluse
coloane de piatră, aceste ziduri transversale au dispărut, cedând locul unei
împărţiri în trei nave. O corespondenţă desăvârşită între coloanele pteromei,
cele dintre ante şi din interiorul cellei, părăsită în cursul etapelor
ulterioare ale arhitecturii greceşti, afost determinată de cerinţele structurii
de lemn a elementelor purtate. Templul
Herei avea un acoperiş în două ape cu două frontoane şi o învelitoare de tegule
de ceramică de tip laconic, a cărei înclinare se poate deduce dintr-o antefixă
păstrată de forma unui disc. În cursyul sec. al VI-lea î.e.n. şi pteroma de
lemn a templului lui Apollon din Thermos a fost înlocuită cu o pteroma din
piatră, componentele orizontale ale construcţiei rămânând însă de lemn.
Se crede
că cea mai veche construcţie în care pentru prima oară grinzile din lemn au
fost înlocuite cu o arhitravă din piatră a fost tezaurul corinthienilor din
Delphoi, resturile arhitravei fiind scoase la iveală prin săpături. Însă
transpunerea în piatră a tuturor componentelor constructive ale ordinului doric pare să fi fost
desăvârşită pentru prima oară în cazul Artemisionului (590-580) din insula
Korkyra (Corfu), unde utilizarea lemnului se limita la structura acoperişului.
Artemisionul, un templu cu 8-17 coloane ridicate pe un
stylobat de 23,47x49,07 m, este primul pseudodipter cunoscut. Lăţimea
ambulacrului este egală cu două intercolonamente, de unde rezultă numărul mare
de coloane de pe faţadale înguste, dacă nu cumva opţiunea pentru un templu
octostyl s-ar datora aspiraţiei către modele ionice, explicabilă prin faptul că
insula Korkyra fusese o colonie ioniană. Cella cu pronaos şi opisthodomos, cu
câte două coloane in antis, era
împărţită în trei nave prin două şiruri de coloane. Edificiul avea două
frontoane ale căror timpane purtau o decoraţie cu subiecte mitologice în relief
înalt, cea mai veche cunoscută.
Templele dorice apărute în Grecia continentală
sau în arhipelag, unde trebuie să fi avut loc trecerea de la arhitectura dorică
de lemn la cea de piatră, vor tinde să reia, în limitele pe care le permitea
noul material, proporţiile aerate ale construcţiilor din lemn. În schimb, în
Grecia Mare, unde s-a trecut direct la experienţa realizării unei arhitecturi
de piatră, insuficienta cunoaştere a proprietăţilor pietrei şi mai ales a
rezistentei sale la încovoiere, îndeosebi în cazul executării elementelor
purtate ale unor edificii de mari dimensiuni (lucru valabil şi pentru Grecia),
a condus brusc la o modificare a proporţiei în arhitectură. Arhitecţii recurg
pentru executarea antablamentelor la lintouri cu secţiuni foarte mari, ceea ce
pretinde, concomitent, îngroşarea elementelor purtătoare, a coloanelor, şi
dispunerea lor la intervale foarte mici,
de unde rezultă imagini plastice caracteristice prin masivitate şi proporţii
joase.
Korinthos,
(Corinthus) Peloponnesos, perioada arhaică. Templul lui
Apollon (550-530), ridicat pentru prima oară pe o krepidomă cu patru gradene,
amintind prin proporţiile sale de arhitectura dorică a Greciei Mari, deţine o
compartimentare care va fi preluată în perioada clasică şi beneficiază de un
şir de „corecţii optice” pentru prima oară însumate: contracţia unghiulară a
intercolonamentelor, îngroşarea coloanelor de colţ şi curbarea stylobatului.
În
continuare, evoluţia ordinului doric
este ilustrată de temple arhaice, construite în sec. al VI-lea î.e.n. la
Selinous, colonie grecească de pe coasta de sud a Siciliei. În oraş se aflau
două zone sacre : una reprezentată de acropolă, unde s-au ridicat templele
denumite de cercetători convenţional A, C şi D, şi o altă zonă, un platou ridicat,unde
se aflau templele denumite E,F şi G.
Aparţinând
toate tipului peripter, templele arhaice din Selinous au o seamă de
caracteristici de plan distincte. Cella lor, ca şi planul în întregul lui, are
o formă alungită. În comparaţie cu îngustimea spaţiilor interioare, porticurile
sunt largi, apropiind aceste temple de tipul pseusodipterului. Pronaosul este
soluţionat în moduri diferite, fic cu coloane între ante, fie este de tip
prostyl sau, atunci când coloanele lipsesc, colonada pteromei este dublată în
faţa pronaosului printr-un şir de coloane retrase faţă de coloanele faţadei
principale cu două travee. Atunci când au opisthodom, acesta este la fel de
adânc ca pronaosul. Templele arhaice de la Selinous, executate dintr-un calcar
cochilifer, erau tencuite, iar cornişele şi gheisonul erau îmbrăcate în
ceramică.
Poseidonia (Paestum,
Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică. Athenaionul denumit şi” templul Demetrei”
(510-500). Coloanele templului, care anticipează ca număr (6x13) formula
clasică (n x 2n+1), beneficiază de o proporţie mai elansată (h=4,85D) decât
coloanele Basilicii construite în urmă cu câteva decenii, de un entasis mai
temperat, ceea ce sugerează forţă fără a exagera impresia de tensiune.
Poseidonia (Paestum,
Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică. Athenaionul denumit şi” templul Demetrei”
(510-500) reia caracteristicile ordinului „Basilicii” şi aduce inovaţii în
sensul renunţării la adyton şi la frângerea în colţuri a cornişei superioare a
frontonului.
Două
dintre templele de pe acropola din oraşul Poseidonia, situat pe coasta de
răsărit a mării Tyrrheniene, aparţin ale aceluiaşi ordin doric arhaic. Cel mai
vechi dintre ele, primul templu dedicat zeiţei Hera, construit între anii
550-530, denumit convenţional „Basilica”, reia tema străveche a diviziunii
cellei, prelungită cu un adyton, printr-un şir median de coloane, modalitate
prin care, într-o etapă anterioară, se soluţiona acoperirea unor deschideri
mari, din care rezultă un număr impar, de nouă coloane, pe laturile înguste ale
peripterului şi un pronaos trisyl in
antis.
Cele 9x18
coloane de proporţii joase (cu H=4,47D), apropiate de factura coloanelor celor
mai vechi temple de la Selinous, se
îngustează puternic în partea superioară, având însă un pronunţat entasis,
apărut aici, poate, pentru prima oară. Echina, cu un profil puternic arcuit, se
leagă de fus prin intermediul unui hypotrachelion de forma unei scotii decorate
cu palmete, constituind reluarea unui motiv al arhitecturii creto miceneene.
Athenaionul,
aflat în preajmă, denumit şi „templul zeiţei Demetra” construit între anii
510-500, este un peripter doric cu 6x13 coloane (14,54+32,88 m). Cella sa, lipsită
de opisthodomos sau adyton este înzestrată cu un pronaos precedat de un portic
cu 4x2 coloane ionice. Apropiat din punct de vedere al structurii ordinului de
arhitectură Basilicii, templul Athenei şi-a păstrat parţial antablamentul şi
frontonul. Acesta din urmă este lipsit
de cornişa orizontală, iar cornişa înclinată, puternic ieşită şi decorată cu
casetoane în locul tradiţionalelor mutule, se frânge în colţuri, continuându-se
în acelaşi plan cu cornişa faţadalor laterale. Soluţionarea frizei dorice, încunate cu un ornament de
inspiraţie ionică, în colţurile peripterului, unde triglefele nu mai corespund
axei coloanelor, se face printr-o alungire a metopelor.
Mai mult
decât ordonarea compoziţiei uneia dintre componentele plastice ale templelor
luate izolat, contracţia unghiulară (semnalată pentru prima oară la templul
Herei din Olimpya sau la templul C din Selinous) a constituit una dintre
intervenţiile conştiente ale arhitecturii prin care, treptat, sistemul
constructiv trilitic, născut din interpretarea în piatră a unei structuri de
lemn, se desfăşoară ca sistem estetic. Este de presupus că odată cu contracţia
unghiulară au apărut şi alte corecţii care se pot identifica la un şir de
temple cronologic ulterioare. Arhitecţii greci au observat că, urmare a unor
efecte optice, liniile orizontale ale krepidomei şi ale antablamentului se
percep concave, iar coloanele de colţ, proiectate pe cerul liber, mai subţiri
decât celelalte şi cu o evazare în partea lor superioară către exterior. În
felul acesta s-au născut aşa- numitele „corecţii optice” .
Un moment
semnificativ al evoluţiei templului
doric al perioadei arhaice îl reprezintă templul zeiţei Athena Aphaia
(495-485) din Aigina (Aegina), cu un mic peripter (13,77 x 28,81 m) cu 6x12 coloane,
ridicat pe o kreptidoma cu trei gradene, având cella cu duble şir de coloane cu
ordine suprapuse (dispoziţie preluată de un templu in antis anterior, care ocupa acelaşi amplasament), pronaos şi
opisthodomos. Coloanele pteromei au
proporţii elansate care vor fi atinse de alte temple periptere ale Greciei
continentale abia în perioada clasică: înălţimea coloanei cuprinde de 5,32 ori
diametrul bazei, fapt explicabil prin imitarea proporţiilor uşoare ale
arhitecturii de lemn şi tehnic posibil datorită dimensiunilor mici ale
clădirii. Totuşi, în arhitectura templului, persistă o seamă de trăsături arhaizante:
antablamentul este încă greoi, reprezentând 1/3 din înălţimea coloanei, echina
este relativ înaltă, interaxa coloanelor de pe faţadele lungi este mai îngustă
decât faţadele scurte.
Preocuparea
pentru corectarea deformaţiilor optice este aici şi mai extinsă. Asimilând
progresele plastice realizate în arhtectura templelor anterioare, arhitectul
templului din Aigina recurge, pentru prima oară, la noi mijloace de compensare
a deformaţiilor perspectivei printr-o înclinare uşoară, dar vizibilă, cu circa 20cm
în partea superioară, a axelor tuturor coloanelor pteromei către centrul
stylobatului şi printr-o sporire a diametrului coloanelor de colţ.
Executat
din calcar tencuit, dar având decoraţia frontoanelor şi a acoperişului
realizată din marmură, templul din Aigina aduce la o formă canonică şi
preocupările privind policromia, manifestare în cursul întregii perioade
arhaice: tegulele, mutulele şi triglyfele erau colorate în albastru,
contrastând cu roşul viu al teniei şi a feţei interioare a gheisonului. Aceleaşi
culori erau folosite atât pentru împodobirea elementelor de decoraţie ale
coperişului, cât şi în compoziţia figurativă a celor două frontoane unde mai
intervenea şi aurul.
Sursa:
Istoria universală a
srhitecturii Gheorghe
Curinschi Vorona
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu