Invazia unor popoare
din nordul peninsulei Balcanice, care s-a declanşat în jurul anului 1200 î.e.n.,
a constituit un moment de cotitură în istoria civilizaţiei din Grecia.
Cei dintâi au fost ionienii care s-au aşezat în Attica de
unde s-au răspândit în zona centrală a litoralului egeean al Asiei Mici,
denumită ulterior Ionia, şi în făşiile de mijloc şi de nord ale arhipelagului
eggean; au urmat eolienii care s-au
întins în întreaga peninsulă şi în zona de nord-vest a litoralului
microasiatic, pentru ca la rândul lor, dorienii să-şi facă loc în Peloponnesos
în Argolis (Argolida), vechiul centru al civilizaţiei miceneene, în zona
centrală a Greciei şi în fâşia sudică a arhipelagului.
Războinicii ahei, stăpâni ai puternicilor cetăţi pregătite
parcă să reziste oricărui năvălitor, au trebuit să cedeze în faţa noilor
veniţi, aflaţi pe o treaptă inferioară a evoluţiei, dar cunoscători ai unui
mijloc mai avansat de producţie: metalurgia fierului. Săbiile de bronz miceneene
nu au putu face faţă lăncilor lungi de fier ale dorienilor, după cum cetăţile
lor au trebuit să cedeze în faţa unor invadatori care nu cunoşteau, probabil,
decât arhitectura colibei. Transfigurarea poetică a acestor evenimente, a
mişcărilor diverselor populaţii şi a luptelor care au avut lo0c a căpătat forma
unei legende despre răpirea unei femei frumoase, care ar fi provocat un război
cu o durată de zece ani, legendă fixată în epopeele homerice.
Infiltrarea noilor veniţi a avut caracterul unui proces
treptat. Astfel, pătrunderea dorienilor în Argolis, reprezentând etapa cea mai
târzie a acestei migraţii, este atestată între anii 1000 si 900 î.e.n. De
aceea, destrămarea statelor aheene nu a avut aspectul unei prăbuşiri bruşte,
după cum nici între civilizaţiile miceneană şi greacă nu a existat o ruptură
categorică.
Aria geografică în care se desfăşoară evoluţia arhitecturii
greceşti, depăşeşte mult pe cea care a constituit teatrul civilizaţiei
preelene. Fenomenele migratorii, legate de venirea triburilor elene şi exodul
vechilor locuitori, vor face ca procesul etogenezei poporului grec, cât şi
naşterea civilizaţiei elene să depăşească cadrul Greciei continentale şi
insulare. Extinderea „lumii greceşti” va avea loc şi ca rezultat al unei ample
mişcări de colonizare, începută în sec.al VIII-lea î.e.n., provocată de cauze
social-economice.
arhitectura
perioadei homerice (c.1200-c.650)
În afara surselor arheologice, informaţiile privind cea mai
veche treaptă a evoluţiei civilizaţiei elene sunt furnizate de către epopeele
homerice, de unde şi denumirea dată acestei trepte.
Distrugerile provocate de invazia triburilor din nordul
peninsulei Balcanice, îngreunează
procesul de preluare a tradiţiilor creto-miceneene de către noua
arhitectură grecească în curs de
construire. O seamă de programe, tipuri arhitecturale şi procedee de
construcţie dispar pentru totdeauna. Dispar aşezările fortificate şi palatele
de tipul reşedinţelor regale de la
Mikinai (Mycenae) şi Tirynth, centru şi simbol al puterii
politice şi militare miceneene. Mormintele de tip tholos, dispare finisajul
preţios, pavimentele de alabastru, frescele şi prispele de piatră dură policromă.
Noii veniţi, a căror organizare socială se află în faza unor
relaţii gentilice, se constituie în aşezări stabile. Ştirile arheologice despre
arhitectura realizată în secolele XII-VII, îndeosebi cele privind locuinţa,
sunt foarte sărace. Din cauza materialelor perisabile folosite, a suprapunerii
de aşezări succesive pe acelaşi amplasament, această arhitectură poate fi
apreciată numai după formele de plan. Cele mai vechi urme de locuinţe protogreceşti reprezintă o arhitectură cu caracter spontan,
fără o tipologie precisă, adaptată materialelor locale şi terenului ales ca
amplasament. O seamă de modele votive de ceramică, despre care nu se ştie cu
certitudine dacă reprezintă locuinţe sau temple, găsite la Perachora, Argos,
Ithake, Lemnos, Samos, demonstrează existenţa în perioada homerică a tipurilor
de edificii cu plan absidal şi rectangular. Locuinţele, de plan rectangular sau
patrulater, al căror amplasament avusese un caracter spontan, de unde a
rezultat şi aspectul de ansamblu al acestor aşezări, aveau una sau mai multe
încăperi comunicante, în preajma căreia se contura un spaţiu liber, probabil
centrul civic al aşezării care, deşi lipsit de orice formulare monumentală,
pare să fi anticipat agorele greceşti de
mai târziu.
Toate aceste aşezări, lipsite de orice fel de fortificaţii,
erau apărate numai prin poziţia lor greu
accesibilă. Excepţie face aşezarea de la Smyrna (Izmir), de pe coasta Asiei Mici, colonie
grecească de la finele secolului al XI-lea î.e.n. unde în secolul al-IX-lea
î.e.n. este atestată prima incintă datată sigur, executată din cărămidă crudă
cu întărituri de lemn, pe un soclu de piatră. Cele trei faze de existenţă ale
aşezării protogreceşti sunt marcate de utilizarea tipului de locuinţe cu plan
oval (sec. al-X-lea î.e.n.) pentru ca în faza situată aproximativ între anii
770-670, celor două tipuri să li se adauge tipul absidal şi tipul circular, acesta
din urmă utilizat pentru construcţii auxiliare.
Tehnica
construcţiilor
În ceea ce priveşte sistemele de construcţie, sursele
arheologice demonstrează o anumită continuitate în raport cu experienţa
creto-miceneană. Fundaţiile clădirilor erau executate din piatră brută legată
cu argilă, depăşind câteodată nivelul terenului sub forma unui soclu, zidurile
aveau un schelet de lemn şi o umplutură de argilă compactizată sau de cărămidă
crudă. Stâlpii de lemn, necesari pentru susţinerea tavanelor, aveau drept bază
lepezi de piatră. Se poate deduce că acoperişurile erau la început plate,
confundându-se cu tavanul, executate din bârne, împletitură de crengi şi lut,
pentru ca, mai târziu, să se producă o despărţire între tavan şi învelitoarea
susţinută de popi şi căpriori, de unde a rezultat un pod şi un fronton, proces
ilustrat de modelele votive din Argos şi Peracora. La locuinţelor claselor
conducătoare s-a găsit preocuparea de a proteja şi de a împodobi, aşa cum
mărturisesc textele homerice, piesele constructive din lemn, cum sunt coloanele
sau ancadramentele de uşi, prin îmbrăcare cu foi de aramă.
Arhitectura de cult
Miturile moştenite din perioada comunei primitive au
constituit baza unui pantheon alcătuit din zeităţi antropomorfe. Iată de ce
„casa zeului”, templul, era concepută asemenea unei locuinţe omeneşti. Dacă în
etapele corespunzătoare civilizaţiei creto-miceneene, rolul conducător în
arhitectură îl avusese palatul, despărţindu-se de ansamblul aulic,
diferenţiindu-se tipologic, arhitectura templului grec, derivată din megaroonul
micenean, va sintetiza principalele realizări, din cadrul tuturor celorlalte
programe, devenind programul cel mai reprezentativ, conducător, al arhitecturii
antice greceşti.
Megaroonul micenean,
sursa tipologiei templelor
Cele mai vechi urme păstrate, dacă se acceptă datarea care le
este atribuită, nu indică o evoluţie tipologică clară a templului, deoarece o
seamă de verigi, care ilustrează această evoluţie, s-au pierdut, iar tipuri mai
vechi din punctul de vedere al situării lor pe scara evoluţiei coexistă pe
tipuri mai recente şi mai perfecţionate. Deşi arhitectura de locuinţe a
grecilor nu pare să fi manifestat receptivitate pentru tipul cel mai evoluat al
locuinţei miceneene, datorită unor asemănări formale, se consideră că acestea
din urmă ar fi avut un rol determinant pentru construirea arhitecturii
templului grec. Alături de costrucţii cu destinaţie specială pentru cult, fără
îndoială, au fost utilizate ca temple spaţiile de tip megaroon din cadrul
palatelor părăsite ale vechilor căpetenii miceneene, iar vetrele lor au servit
ca altare pentru sacrificii. De altfel , în cadrul locuinţei căpeteniei din
aşezarea protoelenă de la
Karphi, se poate distinge prezenţa unui spaţiu hypetral
destinat cultului, care închidea un altar, ceea ce constituie o replică la
tradiţia preelenică privind integrarea templului în compoziţia ansamblului.
Desprinderea formelor
arhitecturii de cult din cadrul arhitecturii de locuinţe este ilustrată de
rămăşiţele unuia dintre cele mai vechi temple greceşti, templul lui Apollon din insula Thera
(Santorin), reprezentând o formă de trecere de la locuinţă la templu, mai
apropiat prin compoziţia sa de o locuinţă.
În cele din urmă, arhitectura de cult adoptă tipul de megaroon cu
succesiunea sa de încăperi devenită tradiţională: un portic între ante (aithousa), tinda (prodomos), şi încăperea principală, înzestrată cu vatră (megaroonul
propriu-zis).
Altarele
Conservatorismul funcţional şi obiceiurile legate de cultul
casnic al strămoşilor menţin altarul în interior, pentru ca, într-o etapă
ulterioară, aceasta să fie scos în afara clădirii. Cel mai vechi altar dispus
în aer liber cunoscut, un paralepiped de piatră de mici dimensiuni, contemporan
cu altarul de la Karphi,
descoperit în preajma templului Herei la Samos, în lumea ionică,
datează de la mijlocul secolului al X-lea î.e.n. În Peloponnesos, la Sparta, amplasarea
templului Athenei Orthia, la începutul secolului al VIII-lea î.e.n. a trebuit
să ţină seama de prezenţa unui altar, existent deja de câteva decenii.
Arhitectura templelor, derivată din arhitectura megaroonului,
reia în cazul exemplelor celor mai vechi, poate, sub influenţa arhitecturii
populare, un tip de plan cu terminaţie absidală utilizat în arhitectura
locuinţei preelenice cu un mileniu în urmă, formele rotunjite erau mai
convenabile în cazul utilizării zidăriei de piatră brută legată cu argilă, care
prezenta dificultăţi la realizarea colţurilor. Acesta este cazul aşa
numitului megaroon A din Thermos, cu
datare şi destinaţie incertă, atribuit sfârşitului mileniului I î.e.n., al unui sanctuar de mici
dimensiuni (5,50x7,60m), cu terminaţie absidală, din Perakhora de la sfârşitul
secolului al IX-lea î.e.n., peste care s-a suprapus Heraionul, templul dedicat
cultului Herei Akraia sau al mulajului votiv găsit în interiorul acestui
sanctuar, databil din a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n., redând
însă un tip de templu sau de locuinţă, fără îndoială, mult mai vechi.
Perakhora, Peloponnesos,
perioada homerică . Mulaj votiv (sec. al VIII-lea î.e.n.) găsit în interiorul
templului Herei Akraia, redă un tip de templu sau de locuinţă alcătuit dintr-o
încăpere cu terminaţie absidală şi un pronaos delimitat lateral de câte două
coloane gemene. Reconstituirea structurii cu schelet de lemn şi umplutură de
cărămidă
Megaroonul A din Thermos prezintă un plan de formă rectangulară, terminat cu o absidă, fiind împărţit prin doi pereţi transversali, de unde rezultă un pronaos, un naos şi un adyton absidal.
Alte temple recurg la forme de plan rectangulare, convenabile
în cazul folosirii unui schelet de lemn (cu umplutură de cărămidă crudă)sau a
pietrei tăiate sub formă de blocuri.
Un plan de formă rectangulară, împărţit, ca şi în cazul
megaroonului A din Thermos, în pronaos, în naos şi adyton, îl are aşa numitul megaroon B, ale cărei urme au fost
descoperite într-un strat superior faţă de cel al megaroonului A.
Prinias, Creta, templul A (sec. al
VIII-lea î.e.n.) se înscrie în
procesul de naştere al templului elen pe baza megaroonului preelenic. Coloana
dintre ante, din axa, din axa pronaosului, răspundea necesităţilor unei
structuri cu schelet de lemn, care diviza cella pentru a rezolva o deschidere
în acoperiş în scopul evacuării fumului de la altarul pentru sacrificii dispus
în interior.
Templul A din Prinias, atribuit ca dată secolului al VIII-lea
î.e.n., avea un plan trapezoidal, cu un pronaos prevăzut cu o singură coloană
între pilele antelor, care moştenea forma aithousei preelenice.
Templul din Dreros (prima jumătate a sec. al VII-lea î.e.n.),
prezintă o formă deosebită de pronaos determinat de patru coloane grupate câte
două în dreptul zidurilor longitudinale. Un portic similar îl redă şi macheta
din Perakhora, după cum şi mulajul găsit în templul Herei din Argos
înfăţişează un pronaos deschis, dar cu
numai două coloane. Acest pronaos deschis constituie embrionul pteromei
templului peripter de mai târziu, înconjurat pe întregul perimetru de coloane,
care va deveni tipul clasic al templului lumii greceşti. Atât templul din Prinias, cât şi cel din
Dreros aveau în axa naosului câte două coloane de lemn între care se afla
altarul (vatra), evacuarea fumului fiind soluţionată printr-o deschidere în
acoperiş, protejată, poate, de o lucarnă. Amplificarea dimensiunilor cellei face ca templele să se depărteze de
tipul megaroonului.
Necesităţile de acoperire a spaţiului interior determină pe
constructori să recurgă la unul sau două şiruri de suporţi verticali,
obţinându-se în felul acesta împărţirea cellei în două sau trei nave.
Dedesubtul oikos-ului Naxienilor din cadrul sanctuarului zeului Apollon din
Delos s-au identificat urmele unei săli rectangulare, databile din secolul al
X-lea î.e.n., cu dimensiunile de 20,70x5,20m, înzestrate cu două şiruri de
coloane de lemn dispuse la o distanţă de 0,70m faţă de zidurile laterale
executate, probabil, cu schelet de lemn şi umplutură de cărămidă crudă.
Datorită similitudinii cu soluţiile întâlnite ulterior, clădirea poate fi
considerată un templu.
În cursul secolului al VII-lea î.e.n., megaroonul B din
Thermos a fost înconjurat cu un portic alcătuit din stâlpi de lemn cu baze de
piatra (lespezi), care repeta forma megaroonului A în sensul de a avea o
terminaţie eliptică. „Colonada” adăugită megarionului B din Thermos l-a
transformat într-un templu peripter.
Heraionul perioadei
arhaice din Samos
Pentru evoluţia templului grec în perioada homerică merită o
atenţie deosebită cele trei faze de existenţă ale Heraionului din Samos,
anterioare dipterului istoric gigant, datând, respectiv, de la începutul
secolului al VIII-lea î.e.n. din a doua jumătate a aceluiaşi secol şi în jurul
anului 675 î.e.n. În toate cele trei faze, postamentul şi cella templului (cea
din urmă, cu excepţia primei faze când fusese construită din cărămidă crudă)
erau executate din piatră fălţuită, iar coloanele şi elementele purtate din
lemn. În primele două faze învelitoarea fusese plată, pentru ca în final, să se
recurgă probabil, la un acoperiş în patru pante. În ceea ce priveşte tipologia,
primul Heraion era alcătuit dintr-o cellă deschisă către est printr-un portic
cu trei coloane in antis, divizată printr-un
şir median de 12 coloane. În a doua fază, acestui templu i se adaugă o pteromă,
prima datată sigur, cu şapte coloane pe faţada de est, număr impar cerut de
prezenţa coloanelor din axă, cu şase pe faţade de vest şi câte 16 pe faţadele
laterale. Reconstruit integral, în a treia fază, Heraionul se prezintă ca un
templu peripter cu 6x18 coloane, cu cella împărţită longitudinal prin două
şiruri de coloane apropiate zidurilor laterale şi nu şir de coloane interpus
între latura de est a pteromei şi faţada cellei cu două coloane in antis. Platforma templului în cele
trei faze atingea următoarele dimensiuni: 32,86x6,5m ; 36,86x9,5m ;
37,70x11,90m.
Olympia (Miraka),
Peloponnesos, perioada arhaică
Templul Herei, refăcut de trei ori pe acelaşi amplasament,
după cea de-a treia refacere (c.600 î.e.n.) reprezenta încă o construcţie cu
schelet de lemn, umplutură de cărămidă, soclu şi ortostaţi de piatră, urmând
ca, în decursul câtorva secole, să aibă
procesul înlocuirii treptate a coloanelor de lemn cu coloane de piatră.
Transformarea vechilor acropole, reşedinţe ale basileilor, în
reşedinţe ale zeilor, apariţia unor oraşe cu reţeaua stradală prestabilită, de
plan ordonat, trecerea de la construcţii de lemn şi cărămidă crudă la
arhitectura de piatră, constituirea ordinului, cristalizarea tipului de templu
peripter, diferenţierea funcţională a arhitecturii, marcată prin apariţia unor
programe variate, deja constituite sub aspect tipologic, reprezintă contribuţia
perioadei arhaice la dezvoltarea arhitecturii şi urbanismului.
Akragas
(Agrigentum, Agrigento), Magna Graecia, Sicilia, perioada arhaică. Oraşul ridicat pe malul mării pe
un platou uşor înclinat, este conceput şi realizat (580-550) după un plan
prestabilit pe baza unei reţele stradale rectangulare. Fâşia de teren de pe
faleză a fost treptat ocupată de sanctuare, fiind denumită astăzi „Valea
Templelor”.
Selinous
(Selinus, Traiano-Polis, Selinunte), Magna Graecia, Sicilia. Beneficiind de o acropolă, prinsă
între cursurile a două râuri, devenită”reşedinţă a zeilor”, oraşul dezvoltat la
poale este sistematizat între anii 572-525 în baza unei reţele rectangulare,
din care, pentru prima oară, se desprind două străzi principale,
perpendiculare. Un al doilea ansamblu religios reprezentativ s-a alcătuit în
cadrul oraşului, către est.
Poseidonia (Paestum,
Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică. Sistematizarea oraşului, realizată
anterior anilor 520-510, a
generat o reţea rectangulară de străzi, rezervând o fâşie construcţiilor
monumentale. Această reţea a fost transmisă, probabil, coloniei romane de mai
târziu, când s-au precizat un cardo
şi un decumanus.
Contribuţia cea mai importantă a arhitecturii perioadei
arhaice este transpunerea în piatră a structurilor de lemn şi cărămidă nearsă,
un proces treptat şi îndelungat, care se poate urmări în arhitectura templului,
devenit program conducător al arhitecturii elene, piatra fiind utilizată
succesiv pentru orthostaţi, zidurile cellei, coloane, antablamente, elemente
decorative ale învelitoarei.
În cursul perioadei arhaice se definitivează cristalizarea
tipului de templu peripter cu cella alcătuită din pronaos, naos, opisthodomos
sau adyton, având spaţiul principal uninavat în trei nave.
Este de semnalat că toate datele privind structura, tipul şi
numărul de coloane al templelor perioadei homerice sunt rezultatul unui efort
de reconstituire a unor resturi adesea foarte sărace şi, în consecinţă, au un
caracter parţial ipotetic.
Bibliografie:
Istoria universală a arhitecturii Gheorghe
Curinschi Vorona
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu