Frumosul face parte din sânul valorilor dignitative, care toate împreună formează ansamblul valorilor spirituale. Din acest motiv este cu totul nedreaptă şi neîntemeiată atitudinea de subestimare şi depreciere ce se ia adesea faţă de această valoare: anume de a o considera ca un mijloc de distracţie, de amuzament, de delectare uşoară. Este sigur că acest gen de plăceri, în fond, nu au nimic de-a face cu adevăratul frumos care nu poate fi decât cel estetic. Frumosul, în înţelesul adevărat al cuvântului, nu satisface numai anumite tendinţe decorative şi de plăcere uşoară, ci este o valoare fundamentală, răspunzând unor cerinţe originare şi profunde şi stând cu demnitate şi perfectă îndreptăţire alături de celelalte valori de bază: adevărul şi binele. Toate cel trei valori împreună sunt aspectele fundamentale ale năzuinţei omeneşti spre o viaţă mai desăvârşită.
Rezultă de aici că, deşi frumosul este o valoare autonomă,
corespunzând unor cerinţe specifice, totuşi înţelegerea lui mai adâncă este
posibilă numai dacă îl punem în raport cu celelalte valori spirituale.
Valorile teoretice, etice şi estetice sunt strâns înrudite,
există în schimb şi deosebiri fundamentale între ele. Deosebirea esenţială de
bază, din care apoi derivă de fapt toate celelalte deosebiri, este în felul cum
se constituie acea semnificaţie intrinsecă a fiecărei valori. Ne referim mai
întâi la adevăr. E sigur, după cum am accentuat, că adevărul nu se impune
datorită scopurilor extrinseci pe care le serveşte. Adevărul are întotdeauna la bază o raportare. Dovada cea mai bună este
judecata, care este expresia adevărului. Judecata nu este altceva decât relaţia
dintre doi sau mai mulţi termeni. Semnificaţia adevărului se desprinde
totdeauna dintr-o relaţie cu ceva.
Adevărul nu se rezumă la propria sa imanenţă, el vizează ceva dincolo de
propriile cadre. El constituie o valoare heterotelică sau o valoare transgredinetă.
Trecem acum la valoarea etică, la bine.
Ce este binele propriu zis nu se poate deifini. Orice valoare
morală se referă întotdeauna la acte. Numai acţiunile pot fi judecate prin
prisma criteriului moral, adică pot fi apreciate ca bune sau rele, şi anume în
funcţie de intenţiunile de la baza lor. În timp ce adevărul îl găsim, binele îl
realizăm. În timp ce adevărul ne arată ce este, binele ne arată ceea ce
ar trebui să fie. Binele, nivelul moral al unei acţiuni, rezultă din nivelul
intenţiunilor care o animă, iar valoarea acestor intenţiuni depinde de măsura
în care ele corespund unor criterii superioare.
Frumosul este singura valoare care se impune prin sine şi
pentru sine. El nu vizează nimic dincolo de propriile cadre, nu se bazează pe
raporturi extensive, ci pe propria imanenţă. În faţa unui peisaj din natură sau în faţa
unei opere de artă resimţim plăcere nu fiindcă ne raportăm la ceva, ci fiindcă
sunt aşa cum sunt. Tot ce este frumos, fie din natură, fie din domeniul
artei, ne invită, ne îndeamnă să ne
adâncim în el, să ne izolăm cât mai perfect câmpul intuiţiei pentru a-l absorbi
şi pentru a ne lăsa absorbiţi.
Adevărul şi binele se
caracterizează prin nemulţumire. Frumosul, dimpotrivă, are la bază mulţumirea.
Obiectul frumos, rezumându-se la propria sa imanenţă nu poate fi decât un întreg bine închegat.
În estetică este curentă părerea că arta n-ar fi altceva
decât un corectiv al vieţii, omul recurge la ea fiindcă este nemulţumit de ceea
ce ii oferă viaţa obişnuită. Frumosul, sub forma sa artistică, ar avea ca punct
de vedere nemulţumirea. Judecând arta
sau frumosul din acest punct de vedere, îi aplicăm un criteriu teoretic sau
moral şi nu estetic. Dacă o stare de
nemulţumire ne poate împinge spre căutarea frumosului, nu-i mai puţin sigur că
în momentul în care absorbim frumosul, în momentul in care el ni se oferă şi
noi îl contemplăm, ne transpunem într-o stare de mulţumire. Dacă un obiect
oarecare deşteaptă nemulţumire, aceasta înseamnă pur şi simplu că el, cel puţin
pentru contemplatorul respectiv, nu este frumos. Starea estetică nu poate
începe decât în momentul în care se iveşte un acord cu ceea ni se oferă, adică
o mulţumire.
Frumosul, fie sub forma lui naturală, fie sub forma lui
artistică, este un dat obiectiv: el se referă la simţurile noastre, este
intuit, şi numai datorită acestui fapt este susceptibil de a fi contemplat. Nu
există contemplaţie fără concentrare asupra unui obiect, ceea ce înseamnă că
obiectivitatea nu se poate exclude din fenomenalitatea estetică. Valoarea frumosului este purtată de un dat
obiectiv, iată un fapt peste care nu se poate trece.
Dacă această latură obiectivă a frumosului nu se poate nega,
nu-i mai puţin adevărat că frumosul este contemplat, ceea ce înseamnă că este
trăit, adică implică în mod necesar şi subiectivitatea. Nu există atitudine estetică fără
complicitatea inferiorităţii subiective. Frumosul nu se înregistrează în mod
rigid, ca o lege ştiinţifică, ci ne pune în vibraţie, ne încălzeşte. Rostul lui esenţial este să ne facă să trăim,
să virăm cu el şi prin aceasta să ne identificăm cu el. vibraţia interiorităţii
se răsfrânge asupra obiectului, pe care, prin modul acesta, ni-l apropiem, ni-l
însuşim sufleteşte. În cazul frumosului
avem de-a face cu un joc de echilibru între obiectivitate şi subiectivitate. Lumea
frumosului nu este nici de natură obiectivă, ca cea a adevărului, nici de
natură subiectivă, ca cea a binelui, ci de natură obiectiv – subiectiv. Frumosul formează un domeniu intermediar
între adevăr şi bine, el are un caracter sintetic, dar nu este o simplă
îmbinare între adevăr şi bine, din care rezultă frumosul, ci despre o sinteză
iniţială, tot atât de originară ca şi celelalte două valori. Frumosul are prin excelenţă caracterul de
întreg, de ceva bine închegat şi încheiat, de ceva complet. El este un tot bine organizat, o plenitudine
cu o ordine inerentă. Numai datorită
acestui fapt îşi este suficient sieşi, adică nu are nevoie de sprijin exterior
ca să se impună, şi numai datorită acestui fapt ne poate absorbi întreaga
fiinţă cu atâta putere.
În cazul frumosului, unitatea este o imanenţă originară şi se afirmă ca atare, adică nu se compune
din reuniunea unor părţi componente ci se impune ca un tot primordial şi
invizibil. Lucrul acesta este evident în
special în domeniul artei.
Acea poziţie de sinteză a frumosului care a reieşit
necontenit, caracterul lui de întreg cu armonia-i inerentă, dovedeşte cu
prisosinţă că frumosul , în esenţialitatea lui chiar, îşi are logica sa.
Frumosul este o sinteză necesară între adevăr şi bine. El apare în mod logic în
sistemul valorilor spirituale; datorită lui se remediază discrepanţa care
ameninţă unitatea vieţii spirituale. Însăşi existenţa lui este condiţionată de
logica inerentă a spiritului omenesc.
Din acest motiv putem vorbi despre condiţionarea raţională a frumosului.
Ca încheiere a acestor consideraţiuni, reamintim un fapt
asupra căruia am insistat: dacă am reliefat anumite laturi specifice ale
diferitelor valori, ele sunt departe de a se constitui în entităţi cu totul
izolate şi de sine stătătoare. În special acesta este cazul frumosului, care
chiar prin făptura sa intrinsecă are caracterul cel mai sintetic
Liviu Rusu_ Logica
frumosului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu