Clasificarea artei

Antichitatea îşi imagina artele ca o familie de surori frumoase fără a o clasifica, iar mai târziu, această imagine, plină de poezie nu i-a mai satisfăcut pe cercetătorii de artă, ajungându-se la o clasificare a diferitelor arte. În acea clasificare, atenţia era îndreptată asupra diferenţierii artelor, asupra delimitării lor, fără a fi descoperite raporturile interne.

Mijloacele de expresie sunt cele care au împărţit artele în unele care se desfăşoară în spaţiu şi altele care se desfăşoară în timp. Primele sunt percepute vizual şi se folosesc de spaţiu, de linii, culori, celelalte, în schimb, se adresează auzului şi dispun de tonuri şi cuvinte. Încă de mult arhitectura, plastica şi pictura au colaborat în chip nemijlocit la aceeaşi operă, căci pictorii şi sculptorii erau chemaţi să împodobească clădirile cu picturi murale şi cu sculpturi. Muzica, şi-a păstrat legătura sa iniţială cu poezia şi cuvântul. O poezie dispune de o muzicalitate uşor perceptibilă.

Clasificarea uzuală nu a putut fi zdruncinată nici de existenţa unor arte care în care, în momentul vizual, se combină cu cel temporal, cum ar fi teatrul cu dansul, sau acele arte în care pictura, arhitectura, poezia şi muzica se contopesc într-o singura unitate.

O altă clasificare este şi cea care ţine de natura materialului supus creaţiei. În acest caz, raportul dintre arte se schimbă, artele împărţindu-se în descriptive  şi nedescriptive. Printre primele se numără pictura, sculptura şi literatura, iar în cealaltă categorie intrând în arhitectura şi muzica.

În opera plastică sau arhitectonică, aspectul descriptiv şi cel decorativ pot fi examinate separat, însă, dacă vrem să înţelegem esenţa picturii şi a arhitecturii, atunci nu putem scinda creaţia artistică unitară în două acţiuni de sine stătătoare, divergente. Nu ia naştere o operă arhitectonică de artă dacă o clădire este concepută mai întâi ca o construcţie utilitară şi este împodobită mai târziu cu ornamente, care, în asemenea condiţii, apar ca elemente inutile şi lipsite de rost.

Senzaţia directă, dar şi ideea abstractă  sunt componentele adevăratelor operelor de artă. Limitarea sau chiar înlăturarea cu desăvârşire a unuia din aceste două elemente componente, duce la sărăcirea artei. Existenţa ambelor elemente nu exclude unitatea unei opere de artă. Ea se realizează prin aceea că în artă abstractul este perceput sub forma senzaţiei, iar în elementul senzorial se manifestă abstracţiunea, unul dă naştere celuilalt şi se întrepătrunde cu el.

Elementul metaforic, adică redarea unui lucru prin altul este, într-un anumit sens, propriu şi artelor plastice.

În aprecierea unei opere de artă are importanţă nu numai asemănarea cu obiectul respectiv, ci şi deosebirea de acesta.

Elementul metaforic stă şi la baza arhitecturii, cu toate că aceasta nu ţine de artele plastice în  adevăratul sens al cuvântului. Coloanele greceşti erau concepute ca imitaţii de piatră ale bătrânelor trunchiuri de copaci, iar templul întreg, locuinţa unui zeu, era imitaţia artistică a unei locuinţe omeneşti.

Ca şi celelalte arte, arhitectura a cunoscut o continuă evoluţie, cu încercări, perioade de avânt şi declin. Şi totuşi, se impun ca valabile anumite criterii pentru orice artă arhitectonică adevărată. Sarcina arhitecturii este, în primul rând, în a crea omului nun adăpost pentru viaţa şi activitatea lui. Chiar şi cea simplă clădire, de obicei, un nucleu spaţial, interiorul,  care se exprimă, în acelaşi timp, în forma exterioară a construcţiei. Acest dualism specific, pe care teoria artelor îl numeşte problema masei arhitectonice şi a spaţiului, se regăseşte  în toate construcţiile. Pentru această problemă există soluţii, folosindu-se contrastul sau armonia, echilibrul respectiv sau predominarea unei părţi asupra celeilalte. Acest dualism determină specificul mijloacelor de expresie arhitectonică, în el se oglindeşte acea „exprimare a unui lucru prin altul” care stă la baza tuturor genurilor artistice.

Interiorul este creat pentru oameni, reali sau imaginari, aici îşi petrece individul viaţa sa de toate zilele, aici au loc evenimentele solemne ale vieţii sociale. Tot ce se impune la interior, ţinând cont de condiţiile de viaţă, de nevoia se spaţiu, de libertatea de mişcare şi de comoditate, trebuie să apară în exterior în mod necesar, logic şi răspunzând unor legi fireşti, urmând să fie aprobat de un judecător, atât de sever, cum este ochiul omenesc.

Spaţiul interior al unei clădiri este perceput de om cu întreaga sa fiinţă, uneori el aude şi rezonanţa spaţiului. În  schimb, exteriorul unei clădiri e perceput mai ales vizual. Această impresie vizuală trebuie să justifice funcţiunile vitale cărora le corespunde interiorul.

O altă latură a arhitecturii este raportul în care ea se află faţă de material. Pentru ca o clădire să poată exercita un efect artistic, ea trebuie să exprime adevărata natură a materialului. Cornişele trebuie să aibă sprijin, bolţile elasticitate, stâlpii să susţină, arcurile să tindă spre înălţimi, iar cupola să încoroneze întreaga construcţie. Legile simple ale forţei gravitaţionale , cărora le este supus materialul, trebuie să fie aduse într-o formă ritmică, în concordanţă cu omul, cu simţul său pentru ordine, cu ritmul său de viaţă. Cu cât reuşeşte acest mai uşor acest lucru, cu atât este mai mare forţa de impresionare a clădirii. Tot ceea ce în natră  se opune oamenilor, ceea ce este inert şi apăsător este învins şi armonizat în construcţie.

Arhitectura, care, dintre toate artele, este cel mai mult legată de necesităţile vieţii de toate zilele, dispune de o formă de exprimare extrem de discretă. Aici lucrurilor nu li se spune pe nume, fiecare motiv are o semnificaţie multiplă, numeroase forme înlocuiesc altele care, la rândul lor, sunt strâns legate cu celelalte.

Sculptura este, prin însăşi esenţa ei, o artă plastică. Ea impune artistului limite mai severe decât celelalte arte plastice. Culoarea nu are aceeaşi importanţă ca în pictură, însă lumina joacă un rol însemnat. Trecerile de la lumină la umbră conferă statuii viaţa ei artistică, puterea ei de expresie plastică. Sculptorul se serveşte de lumină reală, cu întreaga ei gamă de variaţii, pe care şi-o subordonează prin prelucrarea suprafeţei bogate în reflexe. Prin caracterul ei tridimensional şi prin strânsa ei legătură cu lumina reală, sculptura acţionează mai puternic asupra mediului decât pictura. Pentru a evita o contopire a statuii cu realitatea şi, prin aceasta, o diminuare a impresiei artistice, sculptorii renunţă la culoare, şi-şi impun restricţii, într-o mai mare măsură decât pictorii, în redarea mişcării. Acest fapt nu exclude, fireşte, cerinţa ca ambele genuri de artă să respecte deopotrivă adevărul. Obiectivul principal al sculpturii a constat în transformarea elementului „trecător”, într-unul statornic solid, a incidentalului într-un element cu caracter de lege, a individualului în ceva general valabil. Într-o privinţă, sculptura este mai multilaterală, mai bogată şi mai complexă decât pictura. Orice obiect, privit din unghiuri diferite se schimbă atât de mult, încât, uneori, abia mai este de recunoscut. Sculptorul face din această însuşire a obiectelor tridimensionale un mijloc de îmbogăţire a creaţiei sale.

Atunci când artiştii Renaşterii au acordat cea mai înaltă preţuire picturii, ei au intuit în mod just caracterul ei specific. Pictura este în stare să cuprindă realitatea în totalitatea ei. Absolut toate fenomenele lumii reale, precum şi impresiile, visurile şi plăsmuirile imaginaţiei artistului pot deveni obiectul picturii. Tăria pictorului constă în capacitatea de a pătrunde, cu  întreaga sa fire, în bogăţia şi varietatea impresiilor sale  şi de a crea din ele o imagine artistică. Pictorul gândeşte în culori, graficianul în pete şi linii.

Pe lângă cele trei ramuri principale ale artei plastice mai există câteva ramuri subordonate, printre care  este relieful. Înrudirea sa cu sculptura şi pictura apare evidentă la prima privire. Relieful este tridimensional ca şi sculptura, dar, în acelaşi timp, se desfăşoară pe un plan ca şi în pictură. Chiar dacă formele tridimensionale ale unui relief sunt accentuate, tot nu se obţine o sculptură în  adevăratul sens al cuvântului.

O istorie a artei nu poate trece cu vederea nici ornamentul, nici artele aplicate. Ornamentul este de o deosebită importanţă înţelegerea dezvoltării stilurilor. Tot ceea ce se exprimă indirect în arhitectură, sculptură şi pictură, apare într-o formă pură în modelele ornamentale şi decorative. În ornament se exprimă forţele potenţiale ale artei decât arta însăşi, care ia naştere, creşte şi înfloreşte abia prin contactul cu plenitudinea realităţii şi prin învingerea multor dificultăţi.

Noţiunea de stil a apărut în istoria artei abia acum două sute de ani şi formează principiile de clasificare a întregii istorii a artelor. Perioada în care se formează un stil nu este hotărâtoare, ci mai degrabă unitatea creaţiei artistice. Arta nu satisface numai cerinţele vieţii de toate zilele şi ale esteticii, ci este pătrunsă de un ideal artistic unitar. Ea reflectă viaţa epocii respective şi reprezintă în acelaşi timp un program de viaţă, înglobând întregul mod de a gândi al creatorilor ei precum şi sensibilitatea acestora. Dar arta nu-şi serveşte doar propria ei epocă ci constituie o verigă în lanţul dezvoltării istorice a creaţiilor care o reprezintă.  Atunci când arta îşi făureşte un stil propriu ea devine istorică. În toate ramurile artei se manifestă aceeaşi tendinţă, acelaşi principiu artistic.

Genul în artă nu constituie în sine un element component al stilului, ci o secţiune transversală prim masa fenomenelor artistice. Înainte de a apărea teoria stilului, rolul principal în estetică l-a jucat problema genului de artă.  Una din sarcinile criticii era de a lămuri cărui gen aparţine o anumită operă de artă. Respectarea normelor de clasificare era hotărâtoare pentru aprecierea lucrării.

Arhitecţii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea erau de părere că multe forme ale artei au devenit importante exclusiv obişnuinţei. Ei susţineau că obişnuinţa educă ochiul, determinând publicul să considere orice încălcare a ei drept licenţă artistică.

Genurile au un anumit rol în dezvoltarea tuturor artelor. În arhitectură, tipurile de clădiri, ca peripterul sau bazilica, au semnificaţia unui gen care a existat multe secole de-a rândul, chiar dacă interpretarea a fost mereu alta.