Taifasuri estetice

După două milenii şi jumătate de evoluţie, cât a trecut de la primele încercări ale lui Pitagora de generalizare teoretică privind fenomenul artistic, statutul şi , în ciuda construcţiilor teoretice monumentale datorate lui Kant, Hegel, Croce, Hartmann, Lukacs, şi alţii, legitimitatea esteticii este încă obiect de studiu şi de controversă. Cercetările şi polemicile vizează toate elementele şi criteriile prin care şi în raport cu care, un ansamblu de preocupări de cunoaştere devine  o entitate distinctă în sistemul disciplinelor teoretice: obiectul cercetării, problematica, metoda, sistemul, categoria, valoarea explicativă şi practică a tezelor teoretice, etc.

Hegel - Prelegeri de estetică

Ceea ce trezesc în noi azi operele de artă este, în afară de nemijlocita plăcere, şi judecata noastră, întrucât supunem considerării înfăptuite de gândirea noastră şi mijloacele de realizare a operei de artă, precum şi potrivirea sau nepotrivirea dintre ele. Deoarece ştiinţa despre artă este în timpul nostru şi mai necesară decât a fost pe vremea când arta pentru sine oferea deja ca artă deplină satisfacţie. Arta ne invită să fie considerată de pe poziţiile gândirii, şi anume nu cu scopul de a o face să reînvie, ci cu scopul să înţelegem ştiinţific ce este arta.

Şi, astfel, îşi face apariţia reflexia critică după care arta ar oferi, în general, un obiect potrivit poate pentru consideraţii şi reflexii filosofice, dar, propriu-zis, nu pentru consideraţii ştiinţifice, sistematice. Mai întâi, în această reflexie este inclusă falsa reprezentare că o tratare filosofică ar putea fi şi neştiinţifică. Privitor la acest punct, trebuie să spun doar, pe scurt, că, oricare ar fi reprezentările pe care cineva le-ar putea avea despre filozofie şi filosofare, eu cred că filosofarea este absolut inseparabilă  de ceea ce este ştiinţific. Căci filosofia trebuie să considere un obiect conform necesităţii, şi anume nu numai conform necesităţii subiective sau ordinii exterioare, clasificării, etc., ci ea trebuie să dezvolte şi să demonstreze obiectul conform necesităţii propriei lui naturi interioare. Numai această explicaţie constituie în general ceea ce are ştiinţific o tratate oarecare. Întrucât însă, necesitatea obiectivă a unui obiect rezidă esenţial în natura lui logic-metafizică, în considerarea izolată a artei – considerare care are atât de multe presupoziţii, parte referitoare la conţinutul însuşi, parte cu privire la materialul si elementul artei, element prin care arta atinge totdeauna şi accidentalitatea, se poate ceda, de altfel chiar trebuie să cedeze, din rigoarea ştiinţifică şi să amintească de formaţiile necesităţii numai cât priveşte procesul intern esenţial al conţinutului ei şi al mijloacelor ei de exprimare.

În ceea ce priveşte însă obiecţia că operele artelor frumoase s-ar sustrage tratării ştiinţifice prin gândire fiindcă ele şi-ar avea originea în imaginaţia lipsită de reguli şi în elementul afectiv şi fiindcă ele, în număr şi diversitate de necuprins cu vederea, şi-ar manifesta efectele numai asupra senzaţiei şi imaginaţiei, această obiecţie şi încurcătura produsă de ea par a mai avea şi acum greutate. Deoarece frumosul artei se înfăţişează de fapt, într-o formă ce se opune explicit gândirii, formă pe care aceasta, pentru a opera în modul care-i este propriu, se vede nevoită să s-o distrugă. Această reprezentare are legătură cu părerea că realitatea în general, viaţa naturii şi a spiritului, ar fi desfigurată şi omorâtă, că ea,în loc să fie apropiată de către gândirea conceptuală, este chiar îndepărtată, încât omul, voind să cuprindă prin gândire,ca mijloc, cea ce este viu, mai curând face ca însuşi acest scop să moară. Se va recunoaşte că spiritul este capabil să se considere pe sine însuşi, să posede despre sine însuşi şi despre tot ce ia naştere di el o conştiinţă, şi anume o conştiinţă gânditoare, căci tocmai gândirea constituie natura esenţială şi cea mai intimă a spiritului. În această conştiinţă cugetătoare asupra ei însăşi şi asupra produselor sale- spiritul, când este adevărat î ea, se comportă conform naturii sale esenţiale. Dar arta şi operele ei, ca unele ce au luat naştere din spirit, fiind create de el, sunt ele însele de natură spirituală, deşi plăsmuirea lor îmbracă aparenţa sensibilităţii şi infiltrează în sensibil spiritul. Sub acest raport, arta stă mai aproape de spirit şi de gândirea lui decât stă natura pur exterioară şi lipsită de spirit; în produsele artei, spiritul are de-a face numai cu ceea ce este al său. Şi cu toate că operele de artă nu sunt cugetări şi concepte, ci sunt dezvoltare a conceptului din sine însuşi, sunt înstrăinarea lui în direcţia sensibilului, puterea spiritului cugetător rezidă în faptul de a nu se cuprinde oarecum numai pe sine însuşi în forma ce-i este proprie, anume ca gândire, ci, de asemenea, să se recunoască pe sine în înstrăinarea ca senzaţie şi sensibilitate, să se înţeleagă pe sine, transformând în cugetări ceea ce a fost înstrăinat şi reîntorcându-se astfel la sine.

Arta nu se refuză considerării ei filosofice din cauza unui arbitrar lipsit de reguli, ce i-ar fi propriu. Sarcina ei veritabilă  este aceea de a înfăţişa conştiinţei celei mai înalte interese ale spiritului. De aici reiese nemijlocit cu privire la conţinut, că artele frumoase nu pot divaga, cedând unei imaginaţii sălbatice şi lipsite de frână, fiindcă aceste interese spirituale stabilesc pentru conţinutul lor puncte de reper determinate, oricât de variate şi de inepuizabile ar fi formele şi plăsmuirile artei. Acelaşi lucru e valabil şi pentru formele înseşi. Nici acestea nu sunt lăsate pe seama simplei întâmplări. Nu orice plăsmuire este capabilă să fie expresie şi înfăţişare a menţionatelor interese, să le încorporeze în sine şi să le redea, ci un conţinut determinat îşi determină şi forma care i se potriveşte.

Nicolai Hartmann – Estetica

O estetică nu se scrie nici pentru cel care creează frumosul, nici pentru cel care o contemplă, ci, exclusiv, pentru omul de cugetare, căruia atitudinea de creaţie şi de contemplare estetică îi apare ca o enigmă. Pe cel cufundat în contemplare, gândul nu poate să-l tulbure, pe artist îl indispune şi îl irită – cel puţin atunci când gândul caută să pătrundă ce fac ei în definitiv, şi care este obiectul lor. Pe amândoi gândul îi smulge din atitudinea lor vizionară, deşi impresia enigmaticului nu se află departe nici de ei, ba face parte integrantă din atitudinea lor. La amândoi atitudinea asta este de la sine înţeleasă; ei au conştiinţa unei necesităţi interne şi nu se înşeală în această privinţă. 

Filosoful pleacă de acolo unde cei doi lasă minunea care îi încearcă în voia puterilor adâncului şi ale inconştientului. El merge pe urmele enigmei, analizează. În analiză însă, el suspendă atitudinea de dăruire şi pură viziune. Estetica este numai pentru cel care ia atitudine filosofică. Estetica este un mod de cunoaştere, şi anume cu tendinţă autentică de a deveni o ştiinţă, iar obiectul acestei ştiinţe este acea dăruire de sine, acea ţinută pur contemplativă.  Dăruirea estetică este fundamental alta decât a cunoştinţei filosofice care se îndreaptă spre ea, luând-o ca obiect. Atitudinea estetică  în genere nu înseamnă  atitudinea esteticianului. Cea dintâi este şi rămâne atitudinea celui care contemplă şi creează artistic, pe când cea din urmă este atitudinea filosofului.

Nici una nici cealaltă nu este de la sine înţeleasă. Excluderea lor reciprocă, dacă ea ar fi totală, ar trebui să facă imposibilă munca esteticianului.

Estetica, în  ce o priveşte,  nu este o continuare a artei. Estetica încearcă să dezvăluie misterul care, în arte, este păstrat în tot chipul. Ea caută să analizeze actul viziunii şi al desfătării estetice, act care nu se poate desfăşura decât atâta timp cât nu este descompus şi cât rămâne netulburat de gând. Ea face obiect din ceea ce, în acest act, nu este şi nu poate deveni obiect, din actul însuşi.

George Călinescu- Principii de estetică

Estetica este o disciplină, sau mai bine zis, un program de preocupări, care s-a născut, inconştient sau nu, din nevoia simţită de o întinsă clasă de intelectuali de a vindeca lipsa sensibilităţii artistice prin judecăţi aşa zise obiective, adică în fond, străine de fenomenul substanţial al emoţiei. Lipsa de bucurie artistică este un caz mult mai des decât s-ar crede şi foarte mulţi indivizi dintre cei mai inteligenţi, citesc cărţi pentru scopuri străine de plăcerea estetică, precum ar fi dorinţa de a se informa, satisfacţia de a găsi în ficţiune întâmplări asemănătoare cu cele din viaţa lor, sau mai ales judecăţi şi prejudecăţi asupra vieţii. Aceşti indivizi, incapabili de a se pronunţa asupra valorii artistice a unei opere, simt o mare uşurare când printr-un raţionament sau prin însuşirea părerilor unor critici ajung la încredinţarea că se află în faţa unei opere valoroase. Atunci se produce o adevărată bucurie, care însă nu este bucuria estetică ci o bucurie psihologică, anume bucuria de a fi scăpat de incertitudine.

Din această frigiditate s-a născut estetica, ca propunere de a studia ştiinţific opera de artă.  Emoţia artistică este  un fapt sufletesc, deci s-ar putea cerceta şi la psihologie. Însă esteticianul pretinde că există un aspect al unor emoţii care le autonomizează, făcând ca emoţia estetică să depăşească emoţia curat psihologică.  Prin urmare, o ştiinţă strict nouă începe cu definirea fenomenului, ceea ce înseamnă că acest fenomen există nu ca un accident, ci într-un de fenomene asemănătoare, constituind o clasă.

Dacă s-ar găsi norma capodoperei, atunci s-ar întâmpla un lucru înspăimântător, vrednic de laboratoarelor vechilor alchimişti. S-ar produce o dezvoltare de apocalips, fiindcă arta în sine ar dispărea. Când am şti cum se face o poezie genială, toţi am deveni mari poeţi şi arta s-ar transforma în industrie.

Dacă norma nu se poate descoperi suntem în neputinţă de a determina obiectul însuşi al esteticii, cu alte cuvinte rămânem cu ştiinţa ruinată înainte de a fi ridicat-o. Estetica este o ştiinţă care nu există. De aici nu urmează numaidecât că preocupările estetice, adică acelea având un raport cu arta, sunt superflui.  Orice observare a fenomenelor artistice în producerea lor şi în efectul lor asupra conştiinţelor este instructivă. Se poate alcătui un corp foarte util, de observaţii psihologice, sociologice, tehnice, etc., asupra artelor, dar estetica în înţelesul de studiu obiectiv al capodoperei nu va exista niciodată. Toate străduinţele esteticienilor sunt  inutile speculaţiuni în jurul goalei noţiuni de artă si orice estetică  nu cuprinde mai mult decât întrebarea dacă putem sau nu găsi criteriul frumosului, urmată de răspunsul negativ sau de prezumţiuni insuficiente.

Este adevărat că esteticienii încearcă apoi să clasifice fenomenele artistice sau să studieze formele, cu o oarecare pretenţie de metodă naturalistică. Însă nu poţi clasifica, nici studia ceea ce n-ai definit. De altfel, cercetările acestea sunt reînvieri ale unor puncte de veche retorică şi dacă ele sunt îndreptăţite în cadrul unei arte a conducerii şi explicării frumosului, ele n-au ce căuta la estetician.