România mea, mi-e dor de verdele ei!

Te-a durut atât de tare respiraţia şi carnea ce-ţi înveleşte trupul atunci când auzi rostindu-se România?!

Te-a ameţit vreodată clipa când ai deschis ochii într-o dimineaţă şi ai văzut-o cum niciodată nu ai crezut că este?!

Ai simţit măcar odată că vrei să te scufunzi în mare, în vârtejuri negre şi ameţitoare, în  coşmaruri întunecate şi reci, numai ca Ea să fie undeva mai presus de tot ce te înconjoară şi să-i dăruieşti toată Divinitatea fibrei din tine?!

Ai simţit vreodată că poţi fi Hristosul Ei şi să-ţi răstigneşti păcatele din tine pentru Ea, iubirea vieţii tale, iubiri de început şi sfârşitul unui nou început divin?

Mă doare trupul de iubire, pentru că Ea este clipa mea de naştere, frământarea pământului în rotocoale de struguri, miresme de iasomie răspândită în fâneţe în dimineţi târzii şi apusul ce-mi cuprinde ochii în terminaţii aşteptate.

 

Mi-e dor în permanenţă de România, rădăcinile acestui început, mi-e dor de verdele ce-mi umple ochii din frunzele copacilor ce-o împodobesc precum cununa miresei fericite, mi-e dor de tot ce-mi oferă Ea şi de tot ce nu-i ofer eu, mi-e dor de mine, căci eu sunt fibră din România, iar Ea fibră din mine.

Mi-e dor de graiul bătrânilor noştri şoptit cu duioşie la apus de drum, de opaiţul pe care bunica îl aprindea cu ochii mijind a tristeţe fără răspuns şi de mirosul de fân în care, o găină curioasă îşi aşează oul drept ofrandă unui zeu închipuit.

Mi-e dor de verdele Ei, care, în vârtejuri spiralate, îmi înconjoară simţămintele, îmi răsfiră parfum de mere coapte şi mă ispiteşte cu iubiri perpetue de verde.

Mi-e dor de fibra ce mă defineşte poet, fibra Cioran, Brâncuşi, Enescu, Blaga şi tot ce Ea a zămislit în iubiri, patimi şi frământări de vise, vise de Eminescu, viaţă perpetuă de iubiri şi uri, păcate şi sânge.

 

Nările-mi înfiorate mi se umplu de parfumul Ei, parfum fără definiţii, dar pe care îl simt cu înfiorare la adieri de vânt răzleţ. România este natura şi grădina mea, este Divinul din mine, şi dacă păcătuiesc prea mult prin iubirea ce i-o port, atunci Hristosul din mine mă va ierta cu dragostea divină ce-o poartă-n fibră la fiecare început.

Şi dacă ai simţit aşa ceva pentru România mea să ştii că este şi a ta, şi, în căutări repetate, obsesive,  frământări de vise cu miros de pâine coaptă, vei fi aflat că ea este pretutindeni în călătoriile tale, în fâneţe îndepărtate, în gheţuri reci şi adânci, în nori învolburaţi, în vise şi dorinţe, căci Ea este în tine, pentru că  tu o defineşti aşa cum simţi şi dăruieşti.

Nu te frământa, dorul de Ea este dorul tău viu ce-l defineşti din fibra ta, şi oriunde hoinăreşti, oricât de mult fugi de Ea precum năluci de iele bântuind visele tale, oricât te ruşinezi cu Ea şi te ascunzi, să ştii că porţi în sânge-ţi din vene,  blestem şi dragoste divină, dureri şi sângele vărsat, porţi rodul existenţei tale ce nu se poate rupe nici măcar c-o vrajă pentru că tu eşti România mea, a ta, şi a celor ce-o să vină.

 

Şerpii istoriei mai traversează

Adâncurile curate de neam

Scuturându-ne sclipirea din rază

Clătinându-ne lumina din ram.

O rază de soare revoltată

Subscrie-n albastru de cer peste zare,

Şi-i spune şerpilor roşii:

Nu-i încă jucată

Istoria lui Ştefan cel Mare.

Traian Arhip Zeletin_ Şerpii Basarabiei