marți, 4 iunie 2013

Grecia antică_ arhitectura perioadei arhaice (c.650-480)_ ordinul doric


Perioada arhaică a civilizaţiei greceşti este considerată a fi cuprinsă aproximativ între anii 659 î.e.n., când apare arta statuară în marmură şi 480 î.e.n., dată la care acropola din Athena este prădată de perşi.
Sub impulsul descompunerii relaţiilor gentilice  şi al despărţirii  meseriilor de agricultură, îndeosebi  către finele secolului  al VII-lea î.e.n., se intensifică procesul de formare a oraşelor, pe baza vechilor aşezări ale obştilor, adesea pe locul aşezărilor datorate civilizaţiei miceneene. Devenind centre ale unor formaţii statale, oraşele state vor constitui un cadru prielnic pentru cristalizarea unei arhitecturi monumentale, grăbind trecerea de la construcţii de cărămidă crudă şi lemn, la construcţii de piatră.
În Athena, cartierele de locuit, dens construite, cu o reţea neordonată de străzi înguste, se desfăşurau spontan în jurul unei zone fortificate, acropolis, „oraşul de sus”, situate în vârful unei coline, care, odinioară, fiind reşdinţă a băştinaşilor, devine acum teritoriu sfânt, locul de amplasare a templelor şi de păstrare a tezaurului cetăţii.
Deoarece până către sfârşitul sec. al VI-lea, oraşele erau lipsite de o incintă fortificată, în interiorul zidurilor acropolelor îşi găsea refugiu, în caz de pericol, populaţia întregului oraş. Spaţiul destinat adunărilor publice, agora, aflat cândva în curtea basileilor , îşi găseşte locul în oraşul de jos, iar în aşezările maritime, în  apropierea portului.
Către finele sec. al VII-lea î.e.n. , dezvoltarea spontană a oraşelor face loc, în unele cazuri, unor structuri urbane ordonate, prestabilite, ilustrate de oraşul Smyrna din Asia Mică şi de aşezarea , posibil o tabără militară, de lângă Vrulia din Rhodos, având o reţea compusă din străzi paralele, echidistante, nelegate încă prin străzi perpendiculare continue.
O etapă superioară a dezvoltării structurilor urbane prestabilite este reprezentată de coloniile din Grecia Mare.
Reţeaua stradală ordonată, semnul unui urbanism prestabilit, utilizată în colonii, încă nu-şi găseşte corespondent în metropole. În schimb, în toate oraşele greceşti abordează probleme similare în domeniul unor construcţii de fortificaţii edilitare. Spre sfârşitul sec. al VII-lea sunt refăcute zidurile de incintă ale oraşului Smyrna; în cursul sec. al VI-lea, în oraşul Gela din Sicilia, se construiesc ziduri de apărare de cărămidă crudă, pe un soclu de piatră.
Dezvoltarea vieţii publice permite agorelor un caracter ce centru al vieţii publice, de spaţiu urban organizat, unde îşi găsesc loc funcţiile religioasă, politico- administrativă şi cea comercială. Acest spaţiu se înscrie în însăşi vatra vechilor oraşe, căpătând, la nivelul spaţiilor urbane valoarea unei dominante, iar în cazul oraşelor noi, cu plan prestabilit, condiţionează sistemul lor stradal.
Preocuparea pentru sporirea confortului vieţii în oraşele greceşti constituie sursa unor importante lucrări edilitare, legate în primul rând de alimentarea cu apă. Cea mai veche lucrare cunoscută este un bazin de apă construit la Megara la mijlocul sec. al VII-lea. La Samos se construieşte un apeduct, opera lui Eupalinos din Megara, care a pretins străpungerea unei galerii lungi de 1km, săpată concomitent din două direcţii (538-230). Acelaşi Eupalinos a realizat, în vremea lui Peisistratos, la Athena, un rezervor pentru alimentare cu apă, Enneakrounos („cu nouă găuri”), deasupra izvorului Kallirhoe. În cursul sec. al VI-lea î.e.n., în oraşele greceşti, sunt larg răspândite  fântâni care capătă o tratare  arhitecturală monumentală.
În arhitectura de locuinţe, se păstrează procedeul de construcţie cu zidărie de cărămidă crudă, aşezate pe socluri de piatră, utilizat în perioada precedentă, optându-se, în mod definitiv, pentru planuri patrulaterale sau rectangulare.
Densitatea mare a zonelor rezidenţiale urbane făcea ca locuinţele învecinate să aibă ziduri comune. Din stradă, prin intermediul unei tinde (prodomos), se accedea într-o curte interioară mărginită de un portic pe una sau două laturi care se deschideau încăperile. Această curte interioară reprezintă germenele viitoarei curţi cu peristyl.
În cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al VII-lea î.e.n. şi în prima jumătate a sec. al VI-lea î.e.n., sistemul de construcţie cu stâlpi de lemn şi ziduri de cărămidă crudă rămâne în vigoare şi în arhitectura templelor. Pentru a proteja piesele structurii de lemn, supuse degradării, se recurge la o îmbrăcăminte de ceramică sub formă de placaje. Totodată, învelitorile  sub forma ţiglelor iau locul învelitorilor de lemn. Susceptibile unei prelucrări lesnicioase, piesele de ceramică interpretate estetic îmbogăţesc  sub aspect decorativ construcţiile din lemn. Se elaborează cu acest prilej un limbaj care, ulterior, va influenţa dezvoltarea arhitecturii de piatră.
Fenomenul cel mai important petrecut în perioada arhaică, cu profunde repercusiuni pentru evoluţia arhitecturii şi artei greceşti, cât şi pentru dezvoltarea întregii arhitecturi mediteraneene îl constituie trecerea de la structura de lemn la cea de piatră. Trecerea de la arhitectura de lemn la cea de piatră  s avut caracterul unui proces treptat, desăvârşit în a doua jumătate a sec. al VI-lea î.e.n. el poate fi urmărit cel mai bine în  cadrul evoluţiei templelor, program care valorifică în cea mai înaltă măsură progresul constructiv şi plastic al arhitecturii.
În cursul adoptării noului material de construcţie se cristalizează tipologia templului peripter.
În arhitectura templelor de piatră pteroma îşi va pierde rolul său funcţional iniţial de a proteja zidurile de lut, devenind componenta hotărâtoare a expresivităţii plastice. 
Acoperişul plat cedase deja locul acoperişului înclinat, atestat în epoca homerică, având patru pante la începutul sec. al VII-lea, trei pante şi un fronton la mijlocul aceluiaşi secol, pentru ca la începutul sec. al VI-lea, să se ajungă la dedublarea frontonului, desăvârşindu-se compoziţia simetrică, în raport cu două axe, marcată de cellă şi peristasis.
Structura celei va ajunge la o formulare canonică prin împărţirea sa în pronaos, naos şi opisthodomos (încăpere accesibilă direct din exterior). Împărţirea longitudinală bipartită a cellei, caracteristică perioadei homerice, va face loc împărţirii tripartite sau unui spaţiu unic.
Piatra debutează prin prezenţa othostaţilor, zidurile rămân de cărămidă nearsă, iar coloanele, de lemn.

Faza următoare este reprezentată de utilizarea blocurilor de piatră, fasonate brut, pentru zidărie, pentru ca, în cele din urmă, folosirea pietrei să se extindă şi la coloane, mai întâi  monolite, apoi executate din tambure legate prin sâmburi de lemn, apoi de fier şi plumb. Părţile orizontale, purtate, ale construcţiei, au rămas probabil încă vreme îndelungată din lemn. Odată cu trecerea la folosirea pietrei pentru executarea coloanelor au fost perpetuate proporţiile caracteristice lemnului. Astfel, templul Athenei Pronaia din Delphoi avea coloane monolite zvelte (H-6,5D) şi intercolonamente foarte largi. Decoraţia figurativă de pe vase înfăţişează adesea o arhitectură în care se pot ghici coloane de piatră, dispuse distanţat,şi arhitrave uşoare de lemn. În cele din urmă utilizarea pietrei avea să extindă şi asupra componentelor orizontale purtate.
Arhitectura de piatră a perioadei arhaice cunoaşte în continuare utilizarea ceramicii, atât a celei decorative, ca placaj al unor componente purtate ale ordinului, cât şi pentru învelitori.
Tegulele au forme distincte în funcţie de tradiţia locală, tipurile fundamentale fiind cel laconic (tegulele de bază uşor concave, cele de acoperire semicirculare), cel  corintic (tegulele de bază plate, cu marginile ridicate şi ciocuri de agăţare, cele de acoperire cu secţiunea externă rectangulară) şi tipul de sinteză sicilian cu tegulele de tip corintic şi suprategulele de tip laconic.
În cele din urmă forma şi decoraţia pieselor de ceramică (metope, acrotere, şi, câteodată chiar tegule)a fost reluată de piesele executate din piatră.  Încă în perioada arhaică se vor realiza temple în întregime din marmură, inclusiv tegulele învelitorii (templul lui Zeus din Olympia). În asemenea cazuri, utilizarea lemnului se va limita la structura portantă a învelitorii, iar a argilei la realizarea patului pe care se aşează tegulele.


Aigina (Aegina), perioada arhaică. Templul Athenei Aphaia (495-485) permite, datorită stării sale bune de conservare, surprinderea atât a trăsăturilor sale arhaice, cât şi a unor trăsături care anunţă perioada clasică a arhitecturii greceşti: proporţiile elansate ale ordinului, înclinarea tutruror coloanelor pteromei către axele faţadelor.














Ordinul doric se constituie în Peloponnesos, în zona cuprinsă între Argos şi Korinthos. Un precursor al templelor de ordin doric trebuie să fi fost Heraionul din Argos, templu peripter, probabil cu 6x14 coloane, edificat din cărămidă crudă şi lemn, pe un soclu de piatră, apropiat ca soluţie monumentală ca Heraionul din Samos.
Cel dintâi templu în care se recunosc caracteristici formale dorice este dedicat lui Appolon la Thremos în Aitolia. Ridicat pe amplasamentul construcţiilor de tip megaroon A şi B, templul lui Appolon este un peripter cu 5x15 coloane de lemn (12,3x38,23 m), numărul impar al coloanelor frontale fiind rezultat din împărţirea cellei înzestrate cu primul opisthodomos cunoscut (încăpere situată în spatele cellei, izolată faţă de aceasta şi accesibilă direct din exterior), printr-un şir meridian de coloane. Templul din Thremos posedă cea mai veche friză dorică cunoscută executată din ceramică, alcătuită din metope cu latura de 0,80m, pictate cu subiecte mitologice de factura celor de pe vasele corintice, în alternanţă cu capetele grinzilor din lemn, prelucrate sub formă de triglife. Învelitoarea de ceramică, ale cărei tegule atestă un acoperiş cu trei pante, era decorată cu antefixe cu înfăţişare leonină şi umană.



Athenai (Athenae, Athinai), perioada arhaică. Hekatompedon, templu iniţial amphiprostyl (c.700), transformat apoi în peripter (560-527), premerge Parthenonului   ca tipologie şi amplasament.  



Templul Herei din Olympia, refăcut în jurul anului 600 î.e.n. pentru a treia oară pe acelaşi amplasament, peripter cu 6x16 coloane (18,75x 50,01 m) cu cella construită din cărămidă crudă şi schelet de lemn pe un soclu din blocuri de piatră, cu orthostaţi a căror dispoziţie verticală va deveni canonică, ilustrează procesul înlocuirii treptate a coloanelor de lemn cu coloanele de piatră.  Durata acestui proces face ca astăzi resturile templului să se prezinte ca un fel de enciclopedie a ordinului doric, oglindind evoluţia sa începând din anul 600 î.e.n. până în perioada stăpânii romane. Renunţându-se la vechea soluţie a punctelor de sprijin dispuse axial, cella, înzestrată cu pronaos şi opisthodomos (atestat pentru a doua oară ), ambele cu câte două coloane in antis, avea în interior câte patru ieşinduri transversale de fiecare parte, între care erau dispuse coloane. Se relua, în felul acesta, dispoziţia structurală întâlnită în templul zeiţei Artemis Orthia, necesară pentru susţinerea grinzilor tavanului, care va supravieţui în arhitectura de piatră a templului lui Apoolon din Bassai ca o soluţie plastică. În cursul sec. al VI-lea î.e.n. când, odată cu refacerea în piatră a coloanelor petromei, în interiorul cellei Heraionului au fost incluse coloane de piatră, aceste ziduri transversale au dispărut, cedând locul unei împărţiri în trei nave. O corespondenţă desăvârşită între coloanele pteromei, cele dintre ante şi din interiorul cellei, părăsită în cursul etapelor ulterioare ale arhitecturii greceşti, afost determinată de cerinţele structurii de lemn a elementelor purtate.  Templul Herei avea un acoperiş în două ape cu două frontoane şi o învelitoare de tegule de ceramică de tip laconic, a cărei înclinare se poate deduce dintr-o antefixă păstrată de forma unui disc. În cursyul sec. al VI-lea î.e.n. şi pteroma de lemn a templului lui Apollon din Thermos a fost înlocuită cu o pteroma din piatră, componentele orizontale ale construcţiei rămânând însă de lemn.
Se crede că cea mai veche construcţie în care pentru prima oară grinzile din lemn au fost înlocuite cu o arhitravă din piatră a fost tezaurul corinthienilor din Delphoi, resturile arhitravei fiind scoase la iveală prin săpături. Însă transpunerea în piatră a tuturor componentelor constructive ale ordinului doric pare să fi fost desăvârşită pentru prima oară în cazul Artemisionului (590-580) din insula Korkyra (Corfu), unde utilizarea lemnului se limita la structura acoperişului.
Artemisionul, un templu cu 8-17 coloane ridicate pe un stylobat de 23,47x49,07 m, este primul pseudodipter cunoscut. Lăţimea ambulacrului este egală cu două intercolonamente, de unde rezultă numărul mare de coloane de pe faţadale înguste, dacă nu cumva opţiunea pentru un templu octostyl s-ar datora aspiraţiei către modele ionice, explicabilă prin faptul că insula Korkyra fusese o colonie ioniană. Cella cu pronaos şi opisthodomos, cu câte două coloane in antis, era împărţită în trei nave prin două şiruri de coloane. Edificiul avea două frontoane ale căror timpane purtau o decoraţie cu subiecte mitologice în relief înalt, cea mai veche cunoscută.
Templele dorice apărute în Grecia continentală sau în arhipelag, unde trebuie să fi avut loc trecerea de la arhitectura dorică de lemn la cea de piatră, vor tinde să reia, în limitele pe care le permitea noul material, proporţiile aerate ale construcţiilor din lemn. În schimb, în Grecia Mare, unde s-a trecut direct la experienţa realizării unei arhitecturi de piatră, insuficienta cunoaştere a proprietăţilor pietrei şi mai ales a rezistentei sale la încovoiere, îndeosebi în cazul executării elementelor purtate ale unor edificii de mari dimensiuni (lucru valabil şi pentru Grecia), a condus brusc la o modificare a proporţiei în arhitectură. Arhitecţii recurg pentru executarea antablamentelor la lintouri cu secţiuni foarte mari, ceea ce pretinde, concomitent, îngroşarea elementelor purtătoare, a coloanelor, şi dispunerea  lor la intervale foarte mici, de unde rezultă imagini plastice caracteristice prin masivitate şi proporţii joase.



Korinthos, (Corinthus) Peloponnesos, perioada arhaică. Templul lui Apollon (550-530), ridicat pentru prima oară pe o krepidomă cu patru gradene, amintind prin proporţiile sale de arhitectura dorică a Greciei Mari, deţine o compartimentare care va fi preluată în perioada clasică şi beneficiază de un şir de „corecţii optice” pentru prima oară însumate: contracţia unghiulară a intercolonamentelor, îngroşarea coloanelor de colţ şi curbarea stylobatului.








În continuare, evoluţia ordinului doric este ilustrată de temple arhaice, construite în sec. al VI-lea î.e.n. la Selinous, colonie grecească de pe coasta de sud a Siciliei. În oraş se aflau două zone sacre : una reprezentată de acropolă, unde s-au ridicat templele denumite de cercetători convenţional A, C şi D, şi o altă zonă, un platou ridicat,unde se aflau templele denumite E,F şi G.
Aparţinând toate tipului peripter, templele arhaice din Selinous au o seamă de caracteristici de plan distincte. Cella lor, ca şi planul în întregul lui, are o formă alungită. În comparaţie cu îngustimea spaţiilor interioare, porticurile sunt largi, apropiind aceste temple de tipul pseusodipterului. Pronaosul este soluţionat în moduri diferite, fic cu coloane între ante, fie este de tip prostyl sau, atunci când coloanele lipsesc, colonada pteromei este dublată în faţa pronaosului printr-un şir de coloane retrase faţă de coloanele faţadei principale cu două travee. Atunci când au opisthodom, acesta este la fel de adânc ca pronaosul. Templele arhaice de la Selinous, executate dintr-un calcar cochilifer, erau tencuite, iar cornişele şi gheisonul erau îmbrăcate în ceramică. 


Poseidonia (Paestum, Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică.  Athenaionul denumit şi” templul Demetrei” (510-500). Coloanele templului, care anticipează ca număr (6x13) formula clasică (n x 2n+1), beneficiază de o proporţie mai elansată (h=4,85D) decât coloanele Basilicii construite în urmă cu câteva decenii, de un entasis mai temperat, ceea ce sugerează forţă fără a exagera impresia de tensiune.












Poseidonia (Paestum, Pesti), Magna Graecia, Lucania, perioada arhaică.  Athenaionul denumit şi” templul Demetrei” (510-500) reia caracteristicile ordinului „Basilicii” şi aduce inovaţii în sensul renunţării la adyton şi la frângerea în colţuri a cornişei superioare a frontonului.
 


Două dintre templele de pe acropola din oraşul Poseidonia, situat pe coasta de răsărit a mării Tyrrheniene, aparţin ale aceluiaşi ordin doric arhaic. Cel mai vechi dintre ele, primul templu dedicat zeiţei Hera, construit între anii 550-530, denumit convenţional „Basilica”, reia tema străveche a diviziunii cellei, prelungită cu un adyton, printr-un şir median de coloane, modalitate prin care, într-o etapă anterioară, se soluţiona acoperirea unor deschideri mari, din care rezultă un număr impar, de nouă coloane, pe laturile înguste ale peripterului şi un pronaos trisyl in antis.
Cele 9x18 coloane de proporţii joase (cu H=4,47D), apropiate de factura coloanelor celor mai vechi temple  de la Selinous, se îngustează puternic în partea superioară, având însă un pronunţat entasis, apărut aici, poate, pentru prima oară. Echina, cu un profil puternic arcuit, se leagă de fus prin intermediul unui hypotrachelion de forma unei scotii decorate cu palmete, constituind reluarea unui motiv al arhitecturii creto miceneene.
Athenaionul, aflat în preajmă, denumit şi „templul zeiţei Demetra” construit între anii 510-500, este un peripter doric cu 6x13 coloane (14,54+32,88 m). Cella sa, lipsită de opisthodomos sau adyton este înzestrată cu un pronaos precedat de un portic cu 4x2 coloane ionice. Apropiat din punct de vedere al structurii ordinului de arhitectură Basilicii, templul Athenei şi-a păstrat parţial antablamentul şi frontonul.  Acesta din urmă este lipsit de cornişa orizontală, iar cornişa înclinată, puternic ieşită şi decorată cu casetoane în locul tradiţionalelor mutule, se frânge în colţuri, continuându-se în acelaşi plan cu cornişa faţadalor laterale. Soluţionarea  frizei dorice, încunate cu un ornament de inspiraţie ionică, în colţurile peripterului, unde triglefele nu mai corespund axei coloanelor, se face printr-o alungire a metopelor.

Mai mult decât ordonarea compoziţiei uneia dintre componentele plastice ale templelor luate izolat, contracţia unghiulară (semnalată pentru prima oară la templul Herei din Olimpya sau la templul C din Selinous) a constituit una dintre intervenţiile conştiente ale arhitecturii prin care, treptat, sistemul constructiv trilitic, născut din interpretarea în piatră a unei structuri de lemn, se desfăşoară ca sistem estetic. Este de presupus că odată cu contracţia unghiulară au apărut şi alte corecţii care se pot identifica la un şir de temple cronologic ulterioare. Arhitecţii greci au observat că, urmare a unor efecte optice, liniile orizontale ale krepidomei şi ale antablamentului se percep concave, iar coloanele de colţ, proiectate pe cerul liber, mai subţiri decât celelalte şi cu o evazare în partea lor superioară către exterior. În felul acesta s-au născut aşa- numitele „corecţii optice” .

Un moment semnificativ al evoluţiei templului doric al perioadei arhaice îl reprezintă templul zeiţei Athena Aphaia (495-485) din Aigina (Aegina), cu un mic peripter (13,77 x 28,81 m) cu 6x12 coloane, ridicat pe o kreptidoma cu trei gradene, având cella cu duble şir de coloane cu ordine suprapuse (dispoziţie preluată de un templu in antis anterior, care ocupa acelaşi amplasament), pronaos şi opisthodomos. Coloanele  pteromei au proporţii elansate care vor fi atinse de alte temple periptere ale Greciei continentale abia în perioada clasică: înălţimea coloanei cuprinde de 5,32 ori diametrul bazei, fapt explicabil prin imitarea proporţiilor uşoare ale arhitecturii de lemn şi tehnic posibil datorită dimensiunilor mici ale clădirii. Totuşi, în arhitectura templului, persistă o seamă de trăsături arhaizante: antablamentul este încă greoi, reprezentând 1/3 din înălţimea coloanei, echina este relativ înaltă, interaxa coloanelor de pe faţadele lungi este mai îngustă decât faţadele scurte.
Preocuparea pentru corectarea deformaţiilor optice este aici şi mai extinsă. Asimilând progresele plastice realizate în arhtectura templelor anterioare, arhitectul templului din Aigina recurge, pentru prima oară, la noi mijloace de compensare a deformaţiilor perspectivei printr-o înclinare uşoară, dar vizibilă, cu circa 20cm în partea superioară, a axelor tuturor coloanelor pteromei către centrul stylobatului şi printr-o sporire a diametrului coloanelor de colţ.
Executat din calcar tencuit, dar având decoraţia frontoanelor şi a acoperişului realizată din marmură, templul din Aigina aduce la o formă canonică şi preocupările privind policromia, manifestare în cursul întregii perioade arhaice: tegulele, mutulele şi triglyfele erau colorate în albastru, contrastând cu roşul viu al teniei şi a feţei interioare a gheisonului. Aceleaşi culori erau folosite atât pentru împodobirea elementelor de decoraţie ale coperişului, cât şi în compoziţia figurativă a celor două frontoane unde mai intervenea şi aurul.



Sursa:
Istoria universală a srhitecturii­ Gheorghe Curinschi Vorona
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu